Evenimentele legate de Războiul Crimeei au adus la București și un tânăr sublocotenent din armata țaristă, care avea să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Foarte tânăr, pe atunci, Lev Nikolaevici Tolstoi a trecut pentru prima oară de porţile oraşului lui Bucur în primăvara anului 1854, mai precis în ziua de 17 martie. ...După experiența administrației Kiseleff, Războiul Crimeii a adus din nou Principatele sub administrație militară rusească, inaugurată în 1853. Domnitorii perioadei, Grigore Alexandru Ghica din Moldova și Barbu Dimitrie Știrbei din Țara Românească, și-au pierdut tronul, iar regiunea a intrat sub guvernarea generalului rus Aleksandr Ivanovici Budberg. Întrucât Balcanii rămâneau un teatru secundar de luptă, cele două Principate au fost preluate sub o administrare neutră austriacă în septembrie 1854 – ca parte a înțelegerii dintre Poartă și Rusia (austriecii au rămas până în 1857). Grigore Ghica și Știrbei și-au ocupat tronurile din nou în același an și au efectuat ultima parte a reformelor conforme Regulamentului Organic. Cea mai importantă dintre acestea era cea privitoarea la sclavia rromilor. În Moldova, aceștia au fost eliberați, fără o perioadă de tranziție, pe 22 decembrie, 1855; schimbarea a fost însă mai graduală în Țara Românească, unde măsuri de scădere a comerțului cu sclavi fuseseră luate în prealabil, iar decizia de a interzice sclavagismul fusese luată de către Știrbei pe 20 februarie 1856. Îngrijorat de o posibilă înrăutățire a relațiilor dintre boieri și țărani, Știrbei, care guverna fără un Sfat (numind în schimb propriul său Divan), decisese măsuri pentru a îmbunătăți situația în mediul rural, în final stabilind ca obligatorie munca pe bază de contract. În această perioadă începe să se facă tot mai auzită vocea celor ce doreau unirea Principatelor, iar cei doi domnitori au început să accepte ideile grupării unioniste Partida Națională (create în 1848 de către revoluționarii întorși din exil). Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care a plasat statele în continuare sub suzeranitate otomană, dar sub protectoratul tuturor puterilor europene (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Prusia, Austria și Rusia). Statele protectoare trebuiau să hotărească o formulă de compromis pentru uniunea proiectată. Otomanii au cerut, însă, și au obținut, în contradicție cu Regulamentul Organic, detronarea ambilor domni și organizarea de alegeri pentru cele două Divane. Rezultatele au fost disputate până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, care a și-a exercitat atribuțiile ca primul Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, baza României moderne.

Toată această succesiune de evenimente a fost provocată și de izbucnirea, în 1853, a Războiului Crimeii, care a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-Al Doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte, prin care se încerca oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre. „Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul european, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Răsăritul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte.” Occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu „barbare”, considerându-le „superstiții degradante” sau „ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la izbucnirea Războiului Crimeii.

Când Țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană. Nota a fost aprobată de Âar, dar a fost respinsă de Sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de înțelegere. În această situație, Sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării, lângă Tulcea. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război. Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită „Problemă Orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anume: obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene; abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia; revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre. Când Țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.

În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei. Rușii și-au sabordat navele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști. Orașul a fost cucerit de englezi, francezi si italieni în septembrie 1855, imediat după capturarea Fortului Malakof, principala redută. Rușii supraviețuitori au abandonat orașul, strecurându-se pe un pod de vase spre nordul Golfului de Nord (Severnaia).

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, Țarul și Sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman. Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale. Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței. De aceea, Franța a încetat politica anti-rusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră.

…Evenimentele legate de Războiul Crimeei au adus la București și un tânăr sublocotenent din armata țaristă, care avea să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Foarte tânăr, pe atunci, Lev Nikolaevici Tolstoi a trecut pentru prima oară de porţile oraşului lui Bucur în primăvara anului 1854, mai precis în ziua de 17 martie. „Fascinat de aerul bonom, cârpit în colb neaoş, respirat de Bucureştiul acelor vremi, Lev hotărăşte să zăbovească o vreme printre bucureşteni.” Îşi stabileşte „cartierul general” într-o casă cochetă, în formă de potcoavă, cu etaj şi balcon, situată la doi paşi de clădirea impunătoare care adăposteşte astăzi Muzeul de Istorie. Nu întâmplător scriitorul a ales tocmai Bucureştiul ca loc de şedere, în detrimentul altor citadele europene, cu mult mai importante şi mai atractive, poate, din punct de vedere turistic. Aici îşi avea reşedinţa cneazul Mihail Dimitrievici Gorceakov, conducătorul oştilor ruseşti cantonate în Principate şi, totodată, rudă apropiată a lui Lev. În lipsa acestuia din urmă, plecat de multe ori în interes de serviciu, în afara graniţelor Bucureştiului, viitorul prozator îşi petrecea timpul, din zori şi până în noapte târziu, fie prin tripourile celebre din Hotel de France, unde degusta cupă după cupă din şampania lui Madame Clicquot Ponsardin (faimoasa „Văduvă”), fie savurând îngheţata produsă de jupânii bucătari de la Capşa. (Se spune și că, mare iubitor al sexului frumos și frecventând regulat damele de consumație, tânărul ofițer rus s-ar fi ales la București și cu oarece afecțiune specifică. A fost tratat de un medic român cu care a rămas prieten mulți ani… – Stelian Tănase este unul dintre cei care au acreditat această poveste.)

Pasionat al jocului de biliard, Tolstoi se bucura în răstimpul cât îi mai rămânea la dispoziţie şi de privilegiul de a împărtăşi, în compania bunilor săi prieteni, contele Suhtelen şi locotenentul Kotzebue, savoarea jocului între zidurile localurilor Hugues sau Brenner, restaurantul vienez din Uliţa Nemţească (azi, strada Smârdan). Ultimul, cunoscut mai târziu sub denumirea de Hotel d’Europe, era preferatul lui Tolstoi, nu doar pentru calitatea vinului celebru de Drăgăşani, adus din podgoriile deţinute de Ştirbei Vodă, suveranul ţării, ci şi, mai ales, pentru preţurile accesibile, pe gustul tânărului ofiţer rus, pe care nu îl dădeau banii afară din casă. În sfârşit, piesele de teatru susţinute de artiştii Teatrului Mare, erau de natură să îl impresioneze pe Lev, nelipsit de la reprezentaţii.

În pofida uriaşului succes pe care Lev Nicolaevici Tolstoi avea să-l cunoască nu mult după ce a părăsit Bucureştiul, stabilirea sa vremelnică pe meleagurile româneşti în primăvara lui 1854 continuă să rămână un fapt de viaţă cunoscut doar într-un cerc restrâns. Nici măcar casa în formă de potcoavă de pe Strada Franceză de astăzi nu aminteşte în vreun fel de marele prozator. Şi asta pentru că nimeni nu s-a obosit să pomenească, fie şi numai prin intermediul unei simple plăci memoriale, faptul că Lev Nikolaevici Tolstoi a fost bucureştean preţ de aproape un an.

Contactat de reporterii ziarului Evenimentul Zilei în legătură cu povestea casei în care a locuit Tolstoi, profesorul universitar Florin Rotaru a ținut să puncteze: „Orice alt popor s-ar da peste cap pentru a descoperi imobilul respectiv la intrarea căruia să monteze o placă memorială, în semn de mândrie naţională. Nu s-a întâmplat asta, în pofida nenumăratelor demersuri făcute nu doar de către mine, ci şi de Ambasada Rusiei şi oameni de cultură din Moscova. Nu era mare filosofie să identifice casa. Le trebuia doar puţină voinţă şi un dram de ambiţie”, afirmă istoricul, făcând referire la faptul că există trimiteri explicite la cantonarea între zidurile unui imobil bucureştean a marelui Tolstoi în chiar corespondenţa acestuia. „În epistola către Ergolaskaia, Tolstoi aminteşte de o casă cu balcon, situat în ceea ce numim acum centrul vechi al Bucureştiului. De acolo, din balcon, obişnuia să privească scriitorul peste drum la «drăgălaşa fiică» a gazdei sale.”

„…Stătea, ca şi mine, la geamul ei, rezemându-se în coate. Pe stradă a trecut o flaşnetă, şi când sunetele bunului şi bătrânului vals, depărtându- se din ce în ce, s-au stins în sfârşit cu totul, fetişcana a oftat din adâncul sufletului, s-a ridicat şi a plecat repede de la fereastră. M-am simţit dintr-odată atât de dulce trist, încât am zâmbit fără să vreau şi am rămas multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era când şi când acoperită de ramurile legănate de vânt, să privesc copacul, grilajul, cerul, şi totul mi s-a părut şi mai frumos ca odinioară”, nota Lev Tolstoi în însemnările sale, realizate în toamna lui 1854.

Din balconul casei situate pe Strada Franceză, numărul 12, Lev Tolstoi obişnuia să tragă cu ochiul la „drăgălaşa fiică” a gazdei sale. „Ai mei au cumpărat casa prin anii 80. Habar n-au avut că aici a locuit Lev Tolstoi. Nici n-ar fi avut de unde, de altfel. Nimeni nu mai este interesat de astfel de poveşti”, le-a mărturisit, în noiembrie 2017, reporterilor Evenimentului Zilei Ioniţă Gheorghe, cel care deţine imobilul din Strada Franceză, numărul 12, presupus a fi fost adăpost pentru marele Lev. Bucureşteanul îşi aminteşte doar de spusele înaintaşilor săi, care vin să întărească ideea că Tolstoi a locuit pe Strada Franceză, la câțiva paşi de actualul Muzeu de Istorie. „Din câte ştiu de la tataie, casa a fost construită prin 1850 şi a aparţinut unui om extrem de bogat care deţinea şi clădirile din vecinătate (inclusiv casa aflată în acele vremuri pe amplasamentul în care se înalţă acum clădirea Muzeului de Istorie)”.

De la Bucureşti, Tolstoi a plecat prin iulie spre Rusia şi s-a oprit vreme de mai bine de două săptămâni la Focşani. Avea 26 de ani, iar în jurnalul său, pe care îl ţinea de la 1847, descrie momentele petrecute aici, recunoscând cu francheţe obsesiile sale şi desfrâul. „M-am sculat târziu şi toată dimineaţa l-am citit pe Schiller, dar fără plăcere şi fără poftă. După masă, deşi am fost dispus să lucrez, am scris, din cauza lenii, foarte puţin. Toată seara am petrecut-o alergând după fete. Multe lucruri interesante s-au întâmplat pe ziua de astăzi: şi lectura pentru ordonanţă, şi rendez-vous-ul din grădină, şi înşelătoria lui Subin. Despre toate acestea voi scrie mâine, întrucât acum este deja ora două. Pentru ultima oară îmi imput lenea. Dacă iar nu lucrez mâine nimic, mă împuşc. Şi-mi mai reproşez şi nehotărârea impardonabilă cu muierile”, scrie el în jurnalul din ziua de 1 august. A doua zi a luat-o de la capăt şi sune că seara şi-a încheiat-o la o oarecare Zamfira, o fată nurlie pentru care făcuse o adevărată pasiune…

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro