Mi-am făcut primul tatuaj acum patru ani, pe când aveam 23. Mi-au trebuit nouă luni ca ideea să prindă formă fizică, o adevărată perioadă de concepţie. În timpul ăsta, mă gândeam şi mă răzgândeam, refăceam design-ul, îmi desenam modelul pe piele cu carioca neagră şi simulam cum ar fi fost să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să-l văd pe mine.

În cele din urmă, când dorinţa a crescut prea mare şi prea hotărâtă pentru a mai da înapoi, când am ştiut sigur că “Da, nu voi avea niciun regret făcându-l” şi că “Indiferent dacă nu-mi va mai plăcea într-o zi, îl voi accepta, fiindcă va fi făcut parte din mine; aceea voi fi fost eu, la un moment precis din viaţa mea, imortalizat în carne”, am pus roțile în mişcare.

Aşa că mi-am făcut programare şi m-am dus. Singură. Voiam să trăiesc toate emoţiile şi senzaţiile netulburată de o altă prezenţă în jur (prezenţă care ar fi avut reacţiile şi comentariile ei şi care mi-ar fi stricat, poate, momentele acelea din timpul şi de după destinate doar mie).

Am ales un salon dintr-un mall ultra central din Bucureşti, asta şi pentru a demonta întrucâtva mitul saloanelor sordide de pe alei dubioase şi întunecate. (Este foarte important să te interesezi bine înainte în privința locului, fiindcă, în lipsa unor condiții adecvate de igienă, există riscul infectării cu hepatită/HIV, etc!) „Second Face“ se numea, iar eu mi l-am tradus, în glumă, „Schimbarea la faţ㔓. Şi chiar aşa şi era. Simţeam că schimbarea produsă în interiorul meu avea să iasă în sfârşit la suprafaţă şi era la fel de importantă şi materializarea ei, ca să o conştientizez mai bine. Eram o studentă dintr-un oraş de provincie, cuminte şi aşezată, cu dragoste pentru carte, provenind dintr-o familie bună şi convențională, iar acum, eu, îmi făceam un tatuaj. Permanent.

Mi-am ales conturul unei inimi neînchise pe interiorul încheieturii mâinii stângi, anticipându-mi (sau prezicându-mi) încă de atunci dificultăţile pe care aveam să le întâmpin în relaţiile romantice viitoare.

Mi-a fost făcut chiar de o tipă (nu vezi atât de multe în branşă), dar nici că ar fi contat. Făceam abstracţie de tot ce era în jurul meu (nici nu mă uitam în direcţia ei, căci îmi e frică de ace), concentrându-mă exclusiv asupra senzaţiei. Aş fi descris-o ca pe o „bucată de tablă care îţi zgârie pielea“, nimic ademenitor în sine. Ce om normal şi-ar fi dorit să-şi zgârie (de bunăvoie!) pielea cu o bucată de tablă! Dar, chiar şi aşa, eu mă desfătam cu ea: o durere mică, intermitentă, mai mult decât suportabilă, plăcută atât cât să-mi amintească că sunt vie, că sub învelişul acela exterior atât de subţire palpită vene şi sânge şi viaţă.

M-am găsit că îmi doresc să repet experienţa la intervale de aproape un an. Nu mai puţin, căci lăsăm ideile să se nască, să dospească pe îndelete şi să crească suficient de mari, încât să îşi dorească singure să iasă afară. Unii, în nouă luni făceau un copil. Eu îmi făceam tatuaje.

Cele mai recente au fost făcute în luna noiembrie a anului trecut, un context mai dificil decât până acum din cauza pandemiei provocate de coronavirus. Ştiam deja ce îmi doream, mă gândisem mai mult decât suficient, dar exista un nou risc: să stai 1-2 ore într-un salon închis şi atât de aproape de altcineva care, ştiam bine, avea zilnic contact cu mai mulţi oameni decât avusesem eu în toate acele luni adunate, era un risc demn de luat în calcul.

Doar că omul nu a descoperit focul neriscând. Şi bine am făcut că mi-am învins temerile (care, de cele mai multe ori sunt nefondate, nişte scenarii de-ale noastre amplificate exponenţial, care ne prind ca nişte nisipuri mişcătoare), căci totul a fost cât se poate de safe (un alt salon faţă de primul, dar la care reveneam pentru a treia oară – eu l-am găsit pe Instagram, se numește Tattoo Station Studio, iar prețul de pornire este de 300 RON), iar apoi am ajuns acasă bucuroasă de ultimele „achiziţii“.

Mereu am avut imaginea asta în minte cum că noi suntem o pânză albă, iar ceea ce iese la suprafaţă pe ea sunt ideile, dorinţele, experienţele care ne-au marcat cel mai mult, care ne definesc identitatea sau care ne marchează progresul. Nişte cuvinte sau simboluri ce ies la iveală precum cerneala invizibilă la foc pentru a ne revela lumii, harta conceptuală a unui om.

Experienţa este, pentru mine, una cathartică, aproape orgasmică: acul care îţi scrijeleşte pielea, durerea uşoară, dar eliberatoare, care parcă se întâlneşte cu vâlvătaia care arde înăuntrul meu şi care, în sfârşit, reuşeşte să iasă la lumină, la fel de vizibilă pentru toţi cum fusese până atunci şi pentru mine.

Poate fi o formă de rebeliune împotriva societăţii sau o cale de acceptare a sinelui. Tu alegi ce semnificaţie îi dai. Atâta vreme cât rămâi fidel sinelui (Semper mihi fidelis).

Lasă deoparte comentariile meschine (“Ce o să te faci când o să îmbătrâneşti şi ţi se lasă pielea?”). Nu e ca şi cum te vei trezi de pe-o zi pe alta şocat de descoperirea lor pe propria-ţi piele. Trecerea este şi va fi atât cât se poate de subtilă. Iar cei mai mulţi oameni fac greşeli mai mari decât un tatuaj. Aşa că nu îi asculta. Ascultă-te doar pe tine.

Am deja opt tatuaje, minimaliste ce-i drept, dar pot spune cu siguranţă că numărul lor va creşte odată cu mine. Căci, da, de-acum sunt dependentă. Dependentă și fericită.

Andreea Florescu
Ianuarie 2021