...La un moment dat, Bucureștii aveau mai multe cârciumi, birturi, zahanale, bodegi, restaurante și grădini cu grătare decât străzi! Dacă, pe la 1860, „la începutul anilor Unirii", conform acad. Dan Berindei, erau activi în capitală, „41 restauratori” (proprietari de restaurante), 95 de cafegii şi 1.403 de cârciumari", deci un număr total de 1.539 negustori cu atribuţii, cum s-ar zice azi, în domeniul „alimentaţiei publice", adică peste 30 % din totalul de 4.742 de negustori, o numărătoare din 1943 zice că orașul avea nici mai mult, nici mai puțin de 687 restaurante (local mare unde se prepara mâncarea și se servea, alături de băuturi), 381 birturi (restaurante mai mici), 610 bodegi (localuri mici unde se serveau gustări și băuturi), 61 cârciumi („bodegi mai țepene”), 33 hanuri (localuri unde puteai să și dormi, nu doar să iei masa).

Localurile se numeau cosmopolit Hugues, Fialkowski, Brenner, Cafe de la Paix (leit cu cea pariziană!), Frascatti, High Life, Riegler, Steiner, Cafe Francaise, Huverstrome, Colaro, Guischard, Cantili, Ghintslel, Suisse, Bristol, Labes, Strobel, Bruzzzesi, Mon Jardin (pe Dorobanți, unde, într-o seară de vară, Alexandru Râpeanu, un frate al bunicii mele a crezut că dă lovitura și cumpără, la preț de chilipir, o coală cu timbre Cap de Bour, teoretic valorând însutit dar care s-au dovedit, totuși, niște falsuri ordinare), Monte Carlo sau Kubler, adesea preluând numele proprietarului de origine străină, atunci când nu era autohtonizat pe loc, cehul „Hrtscha” - imposibil de pronunțat de către români - devenind „Rașca”, de unde și Grădina Rașca, aflată pe locul unde astăzi se afla aripa Universitații adăpostind Facultatea de Matematică și despre care ziaristul francez Ulysse de Marsillac spunea în 1877, în al său Guide de voyageur a Bucarest, că este "singura unde te poți plimba ascultând muzică. În fiecare seară, grădina este iluminată și, în zilele de sărbătoare, iluminatul este strălucitor. O stea mare din sticlă multicoloră și palmieri de tablă purtând globuri colorate în loc de fructe anunță marile serate. Mesele luminate de o lumânare protejată de un manșon de sticlă primesc consumatorii care pot, după voie, să cineze sau să bea bere, limonadă etc.”. Localul era sezonier: „Iarna, grădina era închisă, nu însă şi restaurantul. Bucătăria era bună, la fel şi preţurile. Se putea juca biliard, se bea multă bere şi se asculta muzică. Pînă tîrziu în noapte cînta orchestra lui Wiest şi, uneori, se asculta muzică militară. Dacă bărbaţii veniţi acolo erau din înalta societate, nu acelaşi lucru se putea spune despre femeile care se preumblau prin grădină şi care constituiau o atracţie a locului. Clientela de iarnă era exclusiv germană”.

La fel de bine, dacă proprietarul era român get-beget, cârciumile se puteau numi „La Iordache”, „La Enache”, „Birtul lui Cristodor”, „La Moș Pascale” (în Dichiu, unde proprietarul octogenar și analfabet, însă extrem de descurcăreț, „nota 5 cu nulă, 10 cu o cruce, și 100 cu nulă în cruce”), „La Niță Berechet”, „La Hagi Ghiță Făgădău”, „La Avram”, „La Nae Sacâz zis Sperie-Pește”, „La Tache Zbanghiu”, „La Iancu Labă" sau, cele mai cochete, „Terasa Oteteleșanu” sau „Casa Capșa” (după numele întemeietorului dinastiei, cojocarul macedo-român Grigore Capșa), după cum grădinilor-restaurant sau „grădinilor cu dulapuri” (un fel de leagăne sau scrâncioabe destinate copiilor sau domnișoricilor care însoțeau, duminica, la amiază, onorabilii tați de familie) li se spunea simplu „Grădina lui… Crețu/ Stavri/ Giuvara/ Șepcaru/ Anton sau… Văraru”.

După emblema sau mascota localului, ori după vecinătăți, mai puteau fi restaurante sau crâșme de cartier precum „La Pisica Albă”, „La Cerb”, „La Epure”, „La Înger”, „La Leu”, „La Șapte Nuci”, „La Trei Frunze de Viță”, „La Coroana”, „La Clopot”, „La Telegraf” sau „La Judecător”. Dacă erau localuri ieftine, accesibile oricărei pungi, acest detaliu important era marcat simplu dar explicit pe firmă pentru a atrage mușteriii, după cum urmează: „Leul și Cârnatul” (pe Bulevardul 11 Iunie, numai aici costând doar un leu cârnatul numit patrician de umoristul N. T. Orășanu, creatorul lui Nichipecea), „La Doi Lei”, „La Trei Lulele”, „La Trei Sarmale” sau „La Trei Chiftele”.

Cele mai multe, însă, purtau denumiri pitorești, care atestă umorul dintotdeauna al bucureștenilor, cei care știau, ca nimeni alții, să facă haz de necaz și să transforme o întâmplare posibil dramatică într-un pretext de miștocăreală perpetuă. Locuitorii urbei care l-au dat subconștientului colectiv pe marele (și paronimicul) Bulă, eroul bancurilor cu ajutorul cărora am supraviețuit vicisitudinilor istoriei, au scornit și o sumedenie de firme haioase pentru cârciumile dragi inimii lor. Astfel, crâșma din fața Cimitirului Bellu se chema explicit „Mai bine aici decât vizavi”. Iar cârciuma „La trei ochi sub plapomă", situată la întretăierea Căii Moșilor cu Bulevardul Carol, are, la rându-i o istorie tragic-hazoasă, relatată de Alexandru Predescu în cartea Dâmboviță, apă dulce. Localul fusese botezat așa de către clienții săi deoarece nevasta cârciumarului, o bucătăreasă remarcabilă.și o femeie altminteri frumoasă, chiar „drăcoasă”, era, totuși „chioară de un ochi". Zice-se că atunci „când se încingeau spiritele la local, cârciumarul era îndemnat să spună întâmplarea în care apriga crâșmăriță a făcut moarte de om și și-a pierdut un ochi. Într-o noapte, au dat hoții peste ei, ca să-i jefuiască. Crâșmărița, muiere aprigă și cu prezență de spirit, cu toate că tremura ca varga pe apă, a pus mâna pe un făcăleț și i-a pocnit mortal pe doi dintre tâlhari. În lupta cu al treilea, care mânuia un cuțit, si-a pierdut ochiul, dar acesta, ca să scape, a trebuit să dea bir cu fugiții". Vestea s-a răspândit în tot târgul Bucureștilor, iar cârciuma și-a primit numele și „cu aluzie la momentele de intimitate ale celor doi negustori”, care au rămas toată viața îndrăgostiți unul de altul. „La Spânzuratu” are o poveste la fel de interesantă. Locanta de pe Podul Calicilor, actuala Cale a Rahovei, nu se numea așa întâmplător. Proprietarul ei era, după cum povestește Tudor Ștefănescu în Orașul cu amintiri, un fost tâlhar, condamnat la moarte prin spânzurare la o răspântie, pentru ca mahalagiii din „Țigănimea Mitropoliei” să ia aminte la consecințele brigandajului. Cum banditul era un bărbat destul de voinic, creanga copacului unde fusese improvizată spânzurătoarea s-a rupt sub greutatea lui și, conform datinii, condamnatul a fost grațiat. Mai mult, arătând autorităților că, în urma minunii dumnezeiești ce i se întâmplase, este hotărât să se îndrepte și să ducă o viață cinstită, la cererea sa, fostul infractor („haiduc”) periculos a primit dreptul ca, anume pe locul unde se înfăptuise miracolul, să deschidă o crâșmă. Ineditul pr intuit de fostul criminal a funcționat impecabil, iar bodega s-a dovedit a avea un vad remarcabil, îmbogățindu-l pe proprietarul reconvertit la cinste și hărnicie. Asemănător, „La Banditu’” trimitea tot la episoade de tâlhărie. La cârciuma de pe șoseaua Berceni, a lui Ion Lăzărescu, se opreau toți țăranii din Giurgiu și Ilfov, veniți în Capitală să vândă fructe și legume, cu toate că în anii de început era doar o cârciumă simplă, în mijlocul câmpului. E drept că „nu doar cei cinstiți frecventau localul, ci și hoții, care-și cam făceau de cap pe-acolo, jefuind negustorii sau împărțindu-și prăzile”. Culmea, „comuniștii au transformat-o, în 1950, în bibliotecă”….

Altă cârciumă, de lângă Cimitirul Bellu, aparținea unui oarecare „Nea Gheorghiță” și a ajuns să fie numită „La Curcan(i)” în urma unei farse a proprietarului, exasperat de obiceiul unor oamenii ai legii hrăpăreți: „Jandarmii secției de la Pieptănari își făcuseră un obicei - prost - de a mânca acolo pe gratis, așa că nea Gheorghiță nu s-a sfiit să le servească pe varză niște gâște moarte, culese de pe maidan. De mâncat, jandarmii au mâncat, de plăcut, le-a plăcut, până la urmă toată lumea a fost fericită și sătulă, iar informații despre vreo toxiinfecție alimentară la secția de jandarmi Pieptănari nu s-au găsit”. O rezonanță aparte are numele faimoasei cârciumi Mandravela, de la intersecția Căii Văcărești cu Șoseaua Olteniței. La cârciuma lui Costică Alexandrescu, „veneau tot felul de oameni, ori din mahala, ori din centrul orașului, ori de la Văcăreștii de-alături, mânăstirea-închisoare. Mai veneau și de la Bellu, de la cimitir, dar numai viii, căci morții, oricâtă faimă ar fi avut Mandravela, nu mai puteau fi sculați nici cu aroma mititeilor, nici cu clipocitul vinului ghiurghiuliu. A ajuns până-n zilele noastre povestea unui reporter pe care numai prezența de spirit l-a salvat de la o înfruntare cu Titi Menghină, Spaima Văcăreștilor, care-l bănuia că s-ar uita cam lung la duduița cu care venise”.

Din „onomastica” birturilor bucureștene de altădată nu lipseau nici apelațiuni hazoase, cu etimologii care și astăzi ne pot smulge un zâmbet: „La Groapa Dulce”, „Bodega Boilor”, „Falcă de Măgar”, „Amărășteanu‘” (pe Calea Văcărești), „Locanda lui Mațe-Fripte”, „La doi șchiopi" (din cartierul Dudești), „La tipa-n drum" (în cartierul Tei), „Ochiul lui Dumnezeu”, „La Ciobanul Vesel” ori „Fata Veselă” (pe Calea Șerban-Vodă). Chefliii mai erau atrași și de crâșmele cu nume ceva mai deșucheate, cum erau „Vaca Norocoasă” (în Apărătorii Patriei), „La Sula-n Coaste” ori „La Borțosu‘” (pe Calea Griviței), metamorfozată în „Marița Borțoasa” (peste drum de Atelierele C.F.R. Grivița). Indiferent de nume și renume, locantele Bucureștilor – orașul care, în vechime, avea, raportat la populație și suprafață, nu doar cele mai multe biserici și mânăstiri din Europa, dar și cele mai multe cârciumi și restaurante! - au scris o istorie din cale-afară de colorată, care continuă și azi.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro