„Așadar, în secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. E vorba de Republica de la Ploiești, un stat care, deși a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat, desigur, o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.”

Caragiale a ridiculizat-o în în nuvela  „Boborul” și în comedia „Conu Leonida față cu reacțiunea”, iar farsa istorică „Republica de la Ploiești" a intrat și în limbajul comun ca un alt nume dat eșecului comic și nepotrivirii mijloacelor cu scopul idealizat. Această mișcare conspirativă nu este însă, deloc, ceea ce a fost prezentat de presa vremii, ca o acțiune subversivă a unui „grup de cheflii”, ci o mișcare organizată care a căutat înlăturarea Monarhiei și a Principelui Carol I al României. La această mișcare au participat aproximativ 3.000 de oameni, printre care au fost și demnitari din rândul prefecturii și poliției orașului, dar și mulți dintre politicienii importanți ai epocii noastre moderne, între care inclusiv membrii familiei Brătianu, viitorii stâlpi ai regalității(!).

Dacă îl reducem doar la acțiunile din ziua de 8 august 1870, episodul poate fi cu greu eliberat din registrul în care l-a fixat Caragiale. Mișcarea aceasta politică trebuie abordată însă în contextul anilor 1866-1871. Cu tot eclectismul și incoerențele ei, chiar a existat o gândire politică antidinastică, republicană și „democrată” care trebuie pusă în lumină. „Republica de la Ploiești", punctul culminant al seriei de acțiuni republicane, devine astfel „revelatorul unui anumit tip de republicanism parlamentar și al unei dinamici instituționale și electorale ce permite asezarea parlamentarismului” (după cum conchide Silvia Marton). De aceea, nu putem reduce ideile actorilor de la 1870 și practicile lor politice la simple interese conjuncturale și nici la registrul comic al lui Caragiale.

Pe 8 august 1870, peste 3.000 de oameni au ieşit în stradă la Ploieşti şi au protestat faţă de monarhie. „Revoluţionarii“ doreau să-l înlăture de la tron pe Regele Carol I. La doar patru ani de la aducerea pe tronul României a Principelui Carol de Hohenzollern, Monarhia era puternic contestată, în contextul luptelor acerbe pentru putere purtate între liberali şi conservatori. Pe de altă parte, şi războiul franco-prusac izbucnit în iulie 1870 era o problemă, întrucât majoritatea românilor simpatizau cu francezii, iar Carol, ca prinţ german, era de partea Prusiei. Pe acest fond, în cercurile politice ale vremii s-a creat o mişcare conspirativă menită a-l înlătura de pe tron pe Principele Carol, ulterior urmând să fie înscăunat un văr al Împăratului Napoleon al III-lea. S-au coagulat două organizaţii conspirative, conduse de deputatul C. T. Grigorescu şi Radu Stănian, din care au mai făcut parte şi alţi politicieni importanţi, precum avocatul şi ziaristul Candiano-Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu sau Guţă Andronescu-Grădinaru. Aceştia şi-au împărţit sarcini precise în „proiectul" de detronare a lui Carol I. Planul era ca revoluţionarii să ocupe telegraful, să pună mâna pe armată, iar mai multe oraşe mari, precum Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi tabăra militară de la Furceni, aproape de Focşani, să pactizeze cu mişcarea. Principalii agitatori erau liberalii radicali: C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan, fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat, Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu. Mişcarea a fost pregătită pentru noaptea de 7/8 august, deşi ofiţerii militari de la Furceni solicitaseră o amânare pentru a afla un deznodământ în războiul dintre Franţa şi Prusia. Creierul acţiunii, Candiano-Popescu, nu a fost de acord şi, împreună cu grupul său, a ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Dimineaţa, în faţa populaţiei chemate de clopotele bisericilor, Candiano-Popescu a citit o telegramă atribuită ministrului de război Ion C. Brătianu, prin care făcea cunoscut că Principele Carol I a fost detronat şi că el, Candiano-Popescu, a fost numit prefect al judeţului Prahova. În aplauzele mulţimii, care să bucura că „a scăpat de neamţ", Candiano a pornit spre cazarma dorobanţilor.

„Candiano-Popescu i-a prezentat maiorului Polizu, comandantul unităţii, o telegramă «semnată» de Ion C. Brătianu – ministrul de Război, şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut: «Vă fac cunoscut că Prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată, vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano-Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată». Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma. Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano-Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat un număr de arestaţi. Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, «prefectul» a expediat ziarului românesc Adevărul, care apărea la Pesta, următoarea telegramă: «Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă. În Ploieşti, mare entuziasm». Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti”, arată istoricul Ioan Scurtu, unul dintre cei care au studiat evenimentele de la Ploieşti.

Aflând despre rebeliune, autorităţile au procedat la arestarea capilor mişcării, dar şi a câtorva sute de alţi cetăţeni. Candiano-Popescu, care a fugit, a fost prins la Buzău. Acuzaţii, în număr de 41, au fost trimişi în faţa justiţiei, la Târgovişte. Au invocat în apărarea lor faptul că domnitorul Cuza a fost înlăturat, cu patru ani mai înainte, într-o manieră similară, fără ca nimeni să fie arestat. Două luni mai târziu, în octombrie 1870, acuzaţii au fost achitaţi. Istoricii spun că acţiunea din august 1870 nu a avut, în fapt, nicio legătură cu instaurarea republicii, aşa cum au sugerat în special umoriştii vremii, în special scriitorul Ioan Luca Caragiale. De menţionat că un singur lider al mişcărilor antidinastice, Eugeniu Carada, a rămas pe poziţie, iar toţi ceilalţi participanţi „au întors-o ca la Ploieşti”, pactizând cu Carol, unii devenindu-i apropiaţi, precum uneltitorul principal Candiano-Popescu, numit la 1880 aghiotantul Regelui, sau Ion C. Brătianu, devenit cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi prim-ministru între 1876-1888.

Mişcări împotriva lui Carol I au mai avut loc şi în anul următor, în martie 1871, când prim-ministru era Ion Ghica, un alt opozant al Monarhului, care era şi ministru de interne. „La Bucureşti, în sala Slătineanu, colonia germană, cu avizul şi se pare la iniţiativa lui Carol, organizează un banchet provocator, pentru sărbătorirea zilei de naştere a Regelui Prusiei, Wilhelm, la care participă şi consulul prusian Radovitz. Tineretul, la care se asociază mari mase ale populaţiei bucureştene, sparg cu pietre geamurile sălii de banchet, sună clopotele în semn de alarmă, strigând lozinci republicane. Un grup de poliţişti intervin fără a reuşi să potolească şi să împrăştie mulţimea. Carol, înştiinţat de cele ce se petrec, trimite să-l cheme pe primul ministru, răspunzător de ordinea în ţară. Ghica însă nu e găsit acasă. Trimisului i se răspunde că se află la Prefectura Poliţiei. În acest timp, din partea guvernului nu se remarcă nicio măsură, în afară de unele intervenţii cu totul anemice ale poliţiei, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea că Ghica a sprijinit indirect reacţia mulţimii, în dorinţa secretă de a trage foloase, poate de a-i succede lui Carol. Mulţimea a fost împrăştiată după miezul nopţii, când generalul Solomon, fiul colonelului de tristă amintire la la 1848, fără ordin din partea guvernului a scos armata în stradă. Atunci şi-a făcut apariţia şi Ghica, cerând generalului să retragă trupele spre a nu da naştere la o ciocnire cu mulţimea şi la vărsare de sânge. La palat s-a prezentat abia la 1.00 noaptea, iar Carol, i-a cerut furios şi pe un ton jignitor să demisioneze”, scrie istoricul D. Păcuraru, într-o lucrare închinată lui Ion Ghica. A doua zi, primul ministru Ghica şi-a dat demisia, iar ulterior s-a retras definitiv şi din viaţa politică.

Toți fruntașii aripii radicale, cu I.C. Brătianu și Eugeniu Carada în frunte, sunt puși sub acuzare (nu și C.A. Rosetti, care, prevăzător, plecase la Paris îndată după eșuarea încercării de lovitură de stat). Felul cum sunt făcute arestările și comportamentul anchetatorilor sunt simptomatice pentru ceea ce avea să urmeze. Arestaților li se oferă în câteva rânduri ocazia să fugă de sub arest sau să distrugă documentele compromițătoare. Procesul nu se judecă la Ploiești ori la Pitești (în reședința de județ prahoveană avusese loc încercarea de revoluție a lui Candiano-Popescu, iar din Argeș, de la Florica, era Brătianu, creierul politic al mișcării). Teama de alte încercări de revoltă transformă întregul proces într-o penibilă parodie a actului de justiție. Astfel că unii revoluționari, cu Eugeniu Carada în frunte, sunt duși pe Drumul Târgoviștei noaptea, „la adăpostul întunericului”, însă orașul îi aștepta împodobit festiv, cu lumânări și sfeșnice aprinse la ferestre. Prefectul Rizu îi întâmpină pe acuzați ca pe niște înalți oaspeți și se pune servil la dispoziția lor.

Alți arestați sunt conduși, într-o manieră asemănătoare, la Câmpulung Muscel. Povestește Sabina Cantacuzino, fiica lui I.C. Brătianu: „Se zvonise că pe drum îi vor face scăpați și îi vor împușca, deci, în dimineața pornirii, când îi urcaseră în trăsurile escortate de călărași (mama tot împreună cu tata), un șir de birji cu cetățeni fruntași ai orașului se luară după ei ca să-i păzească. În Stâlpeni, la jumătatea drumului, îi deteră în primire câmpulungenilor, sosiți întru întâmpinarea lor cu același ceremonial". Când arestații ajung în Câmpulung, însuși starețul mânăstirii pune spațiile acesteia la dispoziția lor.

Pentru apărarea inculpaților se oferă să pledeze nu mai puțin de 35 de avocați celebri, cu Ion Câmpineanu, Anastase Stolojan, Nicolae Fleva și Alexandru Papiu-Ilarian în frunte. Presa, foarte liberă, atacă violent guvernul, justiția și, firește, pe Rege, dar Carol își păstrează cumpătul și gestionează lucid situația, fără nicio implicare emoțională (...prusacul nu își însușise deloc temperamentul latin!). Arestașii sunt considerați victime ale abuzurilor autorităților și „patrioți eminenți". Se răspândesc știri, evident inventate, despre torturile la care ar fi fost supuși noaptea în temnițele sordide (...deși ei nici nu fuseseră întemnițați!).

Ministru de justiție era Alexandru Lahovari, o valoare politică în devenire, iar procuror general - fratele acestuia, Jean Lahovari, viitor lider conservator de frunte. Ei însă nu pot face nimic pentru a influența deciziile juraților, care sunt deja influențați de starea din țară, profranceză și anticarlistă, și de pledoariile înflăcărate ale avocaților apărării. Este nostimă întâmplarea cu procurorul Jean Lahovari care se duce la Câmpulung, dar nu găsește nicio gazdă, toți cei la care apelează refuzând să-l primească pe unul care urmărea condamnarea eroului local I.C. Bratianu. A fost nevoie ca Lahovari să facă apel chiar la I.C. Brătianu pentru a găsi o locuință! La proces, Jean Lahovari ține un discurs violent, acuzându-i pe inculpați de trădare a intereselor țării. Apoi îi telegrafiaza fratelui său, ministru, la București: „J'ai été sublime. Condamnation certaine". Numai că, două ore mai târziu, toți acuzații erau achitați și plecau acasă purtați de mulțime pe brațe. De drept, inculpații din acest proces chiar erau vinovați. Însă procesul era unul politic și așa a și fost judecat de opinia publică, consideră și istoricul Ion Bulei.

După tentativa de răsturnare a prințului străin și după achitarea vinovaților după procesul de la Târgoviște, Carol I s-a gândit mult timp la abdicare făcând și câteva demersuri în acest sens. Cu toate acestea, „Republica de la Ploiești” a întărit domnia lui Carol I, a adus calmul în politica românească la nivel de stat, iar Candiano-Popescu a devenit, câțiva ani mai târziu, unul dintre eroii Războiului de Independență și aghiotant al Regelui. Fostul „rebel” s-a remarcat apoi, în Războiul de Independenţă, la comanda Batalionului 2 Vânători (pe care a obţinut-o la cererea sa) în atacul şi cucerirea redutei „Griviţa I” din 30 august. Atunci el şi-a îmbărbătat subordonaţii spunându-le: „De moarte să nu vă sfiiţi, soldaţi, eu sunt fericit a muri astăzi, căci mă bat pentru ţară, pentru lege...”. Pentru bravura sa, a obținut o serie impresionantă de decoraţii şi medalii: „Steaua României” în grad de ofiţer, „Virtutea Militară” de aur, „Trecerea Dunării”, „Apărătorii Independenţei” sau „Crucea Sfântului Gheorghe” (aceasta din urmă primită din partea Țarului Rusiei).

Alexandru Candiano-Popescu s-a născut la 27 ianuarie 1841 în Bucureşti, fiind fiul lui Dumitru Popescu, care avea să moară încă de când Candiano era mic şi al Zincuţei Urziceanu, nepoată a domnitorului Alexandru Ghica. Primii ani de şcoală îi face chiar la Ploieşti, orașul primei sale mari aventuri politice, remarcându-se atât prin inteligenţă, cât şi prin zburdălnicii. În anul 1854, pe când armata austriacă se mai afla în Principate din cauza Razboiului Crimeii (1853-1855), prin ajutorul căpitanului Alexandru Solomon a fost admis la Şcoala Militară cu a doua medie dintre cei înscrişi, astfel că la numai 18 ani şi jumătate i se acorda gradul de sublocotenent. (Studiile şi le va continua mult mai târziu în Italia, la Neapole, unde va obtine diploma de doctor în drept în anul 1874.) Prima acţiune importantă la care ia parte este răsturnarea domnitorului Unirii, de a cărui simpatie se bucura de altfel, în noaptea de 11/12 februarie 1866, pe când avea numai 25 de ani. Simţind că zilele lui Alexandru Ioan Cuza sunt numărate şi sperând la o funcţie importantă drept răsplată pentru trădarea făcută, după spusele lui, în numele patriotismului, „am intrat în conspiraţie împins de cea mai desăvarşită dezinteresare şi împlinind cea mai grozavă jertfă pe care un om poate să o împlinească… Câte nopţi nu am dormit! Ce chin, ce luptă înverşunată s-a petrecut în mine. Trebuia să hotărăsc. Am ales ţara”. În felul acesta dovedeşte câtă dorinţă avea să urce în ierarhia profesională fiind lipsit de orice scrupule, trădând pe cel care, nu cu mult timp în urma, îl considera principalul actor al emancipării Principatelor. Din mobiluri patriotice, dar şi din dorinţa de a ieşi în evidenţă, prin intermediul ziarului său „Perseverenţa”, începe să propage în opinia publică ideea unirii României cu Transilvania. Pentru aceasta elaborează un plan. Şi, cum deja ne-a obisnuit acest personaj, dacă ideea este demnă de toate laudele, planul este cel puțin hilar, el dorind să cucerească Transilvania cu 50 de puști pe care le avea ascunse într-un depozit din Sinaia. În acest scop el întreprinde o călătorie peste munţi, se întâlneşte cu revoluţionarii paşoptişti Simion Bărnuţiu, Simion Balint şi Avram Iancu. Va fi arestat la Arad ca „agitator daco-român”. În 1869, va fi din nou arestat, de această dată în ţară, pentru delicte de presă.

Cea mai importantă acţiune politică la care ia parte întreprinzătorul Candiano este încercarea de răsturnare a dinastiei, ce a avut loc la 8 august 1870. Liberalii radicali, deși au susţinut şi au avut un rol important în aducerea dinastiei de Hohenzollern la conducerea ţării, nemulţumiți de faptul că nu li se acorda conducerea guvernului de către Principe au hotărât în secret răsturnarea acestuia şi forțarea abdicării lui. Numai că, de aceasta dată, nu a mai mers totul la fel de bine ca în cazul lui Cuza din 1866, militarii nu au mai vrut să ia parte la lovitura de stat fiind nehotărâţi, în special din cauza prefigurării succesului germanilor în războiul cu Franţa lui Napoleon al III-lea. Pentru Alexandru Candiano-Popescu, mai marii liberali, cunoscând ambiţia acestuia pentru reușita prin orice mijloace în carieră, au decis să-i acorde conducerea revoltei din oraşul Ploieşti, planul iniţial fiind să scoale populaţia împotriva domnitorului străin, să atragă garnizoana militară din oraș de partea sa şi să plece într-un marş asupra Capitalei. Datorită schimbării de poziţie a conspiratorilor din armată, în ultimul moment se decide anularea revoltei şi asteptarea unui moment mai bun pentru punerea planului în aplicare. Încrezător însă în forţele sale şi dornic să ia parte la evenimente însemnate, Candiano nu ascultă de ordinul primit şi în noaptea de 7/8 august 1870 este singurul care pune planul în aplicare. Bineînțeles că informaţiile ajung la Bucureşti, revolta este înfrantă de armată şi întregul plan este deconspirat, în faţa judecătorului ajungând în cele din urmă să fie acuzaţi un număr de 41 de persoane. Opinia publică favorabilă şi apărarea răsunătoare făcută în special de avocatul Nicolae Fleva face ca toţi să fie achitati, spre nemulţumirea lui Carol I, care în acele momente şi-a exprimat chiar dorinţa de a abdica. Conştienţi că acesta reprezinta singurul factor de echilibru în ţară, în cele din urmă, cele două grupări, liberală şi conservatoare, acceptă tacit dominaţia politică a viitorului Rege şi încearcă fiecare să îi intre în graţie pentru a obţine guvernarea. Mai târziu, chiar „nebunul de la Ploieşti”, aşa cum va rămâne Candiano cunoscut în epocă, va declara că totul a fost o nebunie şi că efectele detronării Principelui Carol I ar fi fost „dezastruoase pentru fiinţa naţională” (!).

Altă acţiune importantă la care ia parte şi prin care reuşeşte să scrie istorie alături de fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Manolache Costache-Epureanu şi alţii este aşa-numita Coaliţie de la Mazar-Paşa prin care, la 24 mai 1875, ia fiinţă oficial primul partid politic din Principatele Române, Partidul Liberal.

Şi pentru ca actrivitatea sa politică să capete evoluţii nebănuite, în 1880, cel care întreaga viaţă fusese un virulent contestatar al dinastiei străine, acceptă să devină aghiotantul Regelui Carol I al României, funcţie pe care o va ocupa vreme de 12 ani, urmând de asemenea şi alte înaintări în grad, anume cea de colonel în 1882, cea de general de brigadă în 1894, pentru ca la 1 aprilie să devină comandantul Corpului III Armată. La 25 iunie 1901, avea să moară, la Târgovişte, încărcat de onoruri.

...Mai multe astfel de istorii incredibile în volumul „Istorii din Vechiul Regat”, din colecția Istorii Secrete, apărută la Editura Integral.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro