Fratele cel mare al bunicii mele, Alexandru Râpeanu, a făcut un pic de politică (a fost primar țărănist și prieten cu unul dintre fruntașii partidului, Ion Mihalache), așa că, spre deosebire de cumnatul lui, adică bunicul meu patern (care a luptat la Cotul Donului, supraviețuind masacrului de la Malaia Belezorka), s-a fofilat de război și, după 1947, nu s-a mai putut angaja niciodată în sistemul economic socialist. (Alt frate al lui și al bunicii mele, Nelu Râpeanu, din cauza unui episod legionar petrecut la 16 ani, a stat ascuns prin țară, sub diferite identități false până prin 1964).

Ca să supraviețuiască și să-și poată crește copiii, în condițiile în care salariul de profesor de țară al soției lui, „Tanti” Mioara, se dovedea insuficient, Alexandru - căruia toată viața eu i-am zis pe nume - a făcut tot felul de mici afaceri și expediente, în general, ilegale. Cum satul familiei lor era în faimoasa zonă buzoiană cu plantații de pruni, Pătârlagele, a pus la cale, pe la începutul anilor *50, un mic trafic cu țuică. I-a mers o vreme însă, o dată, în trenul de Buzău (celebrul personal „Nehoiașu” din copilăria mea) a fost surprins de un control inopinat cu mai multe bidoane de țuică și toată marfa, care era menită comercializării în târgul de Drăgaică (Sânziene), i-a fost confiscată iar Alexandru a fost amendat. Cum, în gara Buzău, a observat că toată țuica adunată de milițieni din tren era vărsată într-o cisternă uriașă, a înțeles imediat cum se poate răzbuna.

A doua zi, s-a urcat iar în tren, de această dată având cu el un bidon mai mic, dar, spre stupefacția celorlalți călători, ținut la vedere, pe podeaua vagonului, între picioare. Spera să-i fie confiscat și acesta! Numai că nu s-a mai făcut niciun control, așa că Alexandru s-a întors acasă cumplit de dezamăgit(!). Drept urmare, toată săptămâna a plimbat bidonașul pe ruta Pătârlagele - Buzău și retur până când, în sfârșit, a dat bunul Dumnezeu și a venit controlul mult așteptat iar bidonașul i-a fost confiscat. Cum recipientul era mai mic, a scăpat și de amendă! Formal, a încercat să negocieze cu milițienii recuperarea bidonașului. A reușit să-i întărâte, ceea ce-și și dorea: „-Aha, te învățăm noi minte, chiaburule! Vii cu noi și cu mâna ta verși țuica în cisternă!”. Zis și făcut! Cu o mină fals cătrănită dar cu un surâs malefic în colțul gurii – „-Ce-are, mă, burjuiul ăsta de râde ca muta la...?!?” - Alexandru s-a executat și, în gara Buzău, urmându-i pe milițienii inocenți, a deversat conținutul bidonașului în uriașa cisternă, după care a luat trenul următor și s-a întors satisfăcut acasă. O vreme, apoi, a evitat personalul de Nehoiașu cu bună știință. La Buzău, izbucnise un scandal uriaș: „-Sabotaj!”. Toată țuica din imensul rezervor era compromisă, puțea îngrozitor! Pesemne, cineva amestecase băutura de contrabandă dintr-un bidonaș cu un pic de benzină și asta fusese suficient să compromită întreaga „recoltă” de țuică pe care o confiscaseră milițienii la controalele din trenuri. Tăria avea un gust și un miros atât de rele încât nici rușii de la SovRom nu puteau s-o bea! Iar rușii aveau, se știe, o mare slăbiciune pentru licoarea buzoiană de prune. În toamna lui 1944, după întoarcerea armelor, când trupele sovietice au intrat în satul bunicilor mei, Sibiciu de Jos, au descoperit pe proprietatea de lângă casa lui Alexandru Râpeanu, care aparținea unui unchi, câteva „tocitoare”, adică butoaie enorme (3-5.000 de litri) cu țuică pusă la învechit. Rușilor le-au sticlit ochii. Au luat jgheabul din care beau vitele apa, l-au dus în magazia cu butoaiele uriașe aliniate frumos la perete, au instalat jgheabul în fața lor, după care au tras o rafală de mitralieră, au ciuruit butoaiele și țuica a început să se adune în jgheab. Apoi, pe rând, câte zece bravi soldați sovietici „eliberatori” îngenuncheau în fața jgheabului și beau „vodka” slabă pe săturate, ca pe apă, după care alți zece le luau locul și tot așa până s-a săturat toată compania...

Până la urmă, tot țuica l-a salvat pe străunchiul meu, Alexandru Râpeanu. Aveam deja doi-trei ani, când într-o cameră din fundul curții sale, lipită de magazia cu lemne și imposibil de văzut din stradă, prin 1965-1966, Alexandru a deschis un soi de cârciumă clandestină, cu meniu fix: momițe, fudulii și cârnați de Pleșcoi (versiunea 2/3 carne de porc și 1/3 carne de capră), toate stropite din belșug cu țuică de prune (nebotezată cu benzină de data asta). Era, de fapt, o cameră cu pereți de lemn, pe care unchiul meu favorit, Marius, fiul cel mare al lui Alexandru, lipise coperțile și posterele din reapărută revistă Cinema, pentru a hrăni foamea de evaziune senzuală a clienților. La început, Alexandru a primit numai vechi țărăniști de-ai lui. Apoi, a făcut o mare concesie și i-a acceptat și pe bătrânii liberali din sat. Pe mine, nepotul Dănuț al surorii lui, Zenovica, mă folosea pe post de mascotă. Când atmosfera lâncezea, mă chema să-mi fac rolul. Intram cu un aer important, salutam moșnegii, apoi băteam cu pumnul în masă și țipam expresiv una din primele expresii învățate în viața mea: „-Alexandre, dă-mi o țincu!”. Alexandru îmi punea un țoi în față și mi-l umplea cu apa dintr-o sticlă pregătită anume. Tăicuții blazați se prăpădeau de râs când vedeau cât de mult mă luam în serios și mai comandau un rând de țuici, imitându-mă: „-Alexandre, Alexandre, mai dă-ne și nouă țincu!!!”.

Dacă afacerea cu țuică i-a mers cât de cât bine, cu vreo 25-30 de ani înainte Alexandru Râpeanu luase o țeapă teribilă cu ceea ce trebuia să fie marea lovitură a vieții lui. Venise cu treburi politice la București și ieșise la masă cu fruntașul țărănist Ion Mihalache la restaurantul Mon Jardin. Cârciuma, de pe Calea Dorobanți, avea o grădină de vară faimoasă, în care cânta întotdeauna o orchestră. (Mai târziu, în anii *50, aici se putea asculta jazz – „muzică decadentă” - cu Sergiu Malagamba, Iancsi Korossi și Johnny Răducanu, iar Yves Montand, venit la București, a cântat și el într-o seară pentru amicii săi comuniști.) Alexandru se încinsese un pic și, după ce Mihalache a plecat, a mai rămas să petreacă. Văzându-l cu chef și în bani, doi escroci l-au abordat și i-au oferit să cumpere la preț de chilipir câteva timbre din faimoasa și rarissima serie „Cap de Bour”, apărută, apoi iute retrasă din circulație la presiunea turcilor, la mijlocul secolului al XIX-lea în Moldova, pe când Principatele Dunărene se foloseau de orice prilej pentru a-și afirma pretențiile de autonomie față de Poarta Otomană. Timbrele valorau și în anii *30, ca și azi de altfel, o mică avere, iar Alexandru, atins bine de aburii de alcool și de visele de mărire politică (...dar care vor fi fost curmate curând de desființarea partidelor istorice de către Carol al II-lea pe 10 februarie 1938), le-a dat escrocilor toți banii - nu puțini, în condițiile în care tocmai vânduse câteva mii de litri de țuică de Pătârlagele! - pe care-i avea la el, plus toate lucrurile de valoare din buzunare (ceasul de aur, tabachera cu monogramă filigranată etc.). Evident, a doua zi, pe trezie, când a încercat să revândă la un preț înzecit timbrele, a aflat că, de fapt, erau niște falsuri ordinare, care nu valorau nimic...

Mărcile poștale „Cap de Bour” valorează foarte mult astăzi. Un exemplar al ziarului Zimbrulu și Vulturulu, francat cu opt mărci poștale „Cap de Bour” de 5 parale, din a doua emisiune din 1858, a fost vândut, în decembrie 2006, în cursul unei licitații organizate de Casa Feldman la Geneva. Cumpărătorul, Joseph Hackmey, un colecționar de origine israeliană, a plătit un preț de 700.000 euro dar, cu tot cu taxe și comisioanele aferente, a ajuns în final la 830.000 de euro. Un timbru cu valoarea nominală de 27 de parale, emis la data de 15 iulie 1858, a fost vândut la o licitație din octombrie 2015 cu prețul de adjudecare de 26.000 de euro.

Povestea primelor timbre românești este una fascinantă în sine. A fost ales capul de zimbru pentru simbolistica sa legată de legenda lui Dragoş Vodă care, aflându-se la vânătoare pe malul unei ape, se întâlneşte cu un bour imens cu care se luptă şi îl omoară. În urma luptei, căţeaua voievodului, Molda, moare, voievodul botezând acel râu Moldova, la fel şi ţinutul pe care îl ia în stăpânire.

Primele timbre au fost imprimate la Iaşi şi au fost puse în circulaţie la biroul poştal din Iaşi, după puţin timp fiind distribuite şi prin celelalte birouri poştale moldoveneşti. La 31 octombrie 1858 au fost însă retrase. Timbrul reproducea într-un cerc capul de bour, semn heraldic de pe stema Principatului Moldovei. După retragerea acestei prime emisiuni, a fost pusă în circulaţie la 1 noiembrie 1858 a doua emisiune „Cap de Bour" cu trei valori: 5 parale, 40 de parale şi 80 de parale.

În prezent, în lume, sunt existente 750 de exemplare de „Cap de Bour" din prima emisiune, dintre care 50 se află în România.

Prima ţară din lume care a emis un timbru este Marea Britanie, iar timbrul se numea „Penny Black" şi se tipărea în 1840, având pe el portretul Reginei Victoria. 

La noi, mărcile dintâi aveau și o semnificație politică special. Din dorința de a-și afirma independența față de Imperiul Otoman, Principatul Moldovei a decis emiterea unor mărci poștale pe care era prezentată străvechea stemă a țării - capul de bour. Primele mărci poștale ale Principatului Moldovei au fost emise pe 15 iulie 1858. Punerea efectivă în circulație a avut loc însă o săptămână mai târziu, marți 22 iulie 1858, zi în care la Iași au fost francate cu timbre moldovenești primele 16 scrisori simple și 7 recomandate.

Primele mărci poștale au fost realizate la tipografia Atelia Timbrului din Iași, în timpul caimacamului Nicolae Vogoride, care a numit un comitet poștal și a chemat oameni instruiți din Austria. S-a folosit un model austriac, iar tipărirea s-a produs prin intermediul unei matrițe de oțel, cu o presă manuală, bucată cu bucată, într-un tiraj foarte mic, deoarece corespondența în Moldova era redusă. Mărcile poștale „Cap de Bour” au fost emise cu valoarea nominală, de 27, 54, 81 și 108 parale. Aceste mărci poștale au circulat o perioadă scurtă de timp, doar câteva luni, pentru că ulterior a fost schimbat tariful poștal. Mărcile poștale care rămase nevândute au fost retrase de pe piață la 31 octombrie 1858 și distruse.Emisiunile au încetat pe 1 mai 1862.

Dintre cele 24.000 de mărci poștale emise în 1858, au supraviețuit doar cele care fuseseră cumpărate și aplicate pe scrisorile trimise în Moldova și câteva care nu au ajuns la casare. Se estimează că, în prezent, pe piața filatelică nu mai sunt decât 750 de piese. Un control al Curții de Conturi efectuat în luna octombrie 2009 la Muzeul Național Filatelic a relevat faptul că cele 215 timbre „Cap de Bour 1858”, prima emisiune, au fost înlocuite cu falsuri. Alte 660 timbre „Cap de Bour 1858” din a doua emisiune și „Principatele Unite 1862 și 1864” par a fi tot falsuri.

Chiar dacă erau imperfecte, tipărite pe hârtie obișnuită și lipite cu gumă arabică, timbrele moldovenești au fost primele din Europa de Sud-Est. Grecii lansau primele timbre în 1861, sârbii în 1866, iar bulgarii în 1879.
„Capul de Bour” din prima emisiune are valori cuprinse între 5.000 și 100.000 de euro. Potrivit unui catalog realizat de un colecționar irlandez, un timbru de 81 de parale, nefolosit, în perfectă stare, este estimat la 70.000 - 100.000 de euro.
Și a doua emisiune de timbre este căutată de colecționari. În 2006, un exemplar al publicației „Zimbrul și Vulturul”, tipărit la 11 noiembrie 1858, care avea lipite pe el cinci timbre de 5 parale, a devenit cel mai scump ziar din lume. La o licitație din 2006, un colecționar a plătit 830.000 de euro pentru a-l avea.

...Străunchiul meu, Alexandru Râpeanu, nu a dat lovitura cu mărcile „Cap de Bour”, însă s-a scos cu ultimele piese de aur ale bunicii mele, sora lui. Bunica reușise să salveze din moștenirea făcută praf de un unchi (în colaborare cu același Alexandru, care era cel mai mare dintre cei cinci frați rămași orfani), desemnat tutore după moartea prematură a părinților ei, cam un kilogram de bijuterii din aur. Jumătate îi dăduse bunicului meu ca să scape de a doua trimitere pe front. După masacrul de la Cotul Donului, unde rămăsese singurul ofițer în viață din tot regimentul (dimineața era comandant de pluton, spre seară conducea o mare unitate, fiindcă toți ofițerii superiori muriseră pe rând!), fusese decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” și, apoi, trimis în spatele frontului, comandantul Școlii de recruți din Focșani. Înainte, însă, primise o permisie ca să meargă acasă să-și vadă soția și cei doi băieți (dintre care unul, cel mare, era viitorul meu tată). Când a intrat pe poarta casei, bunica a fost pe punctul să facă o criză de nervi. Locotenentul George Boerescu părea o stafie! Deși mantaua îi era ciuruită de gloanțe, el - absolut miraculos! – supraviețuise nevătămat. I-a povestit că marele ei noroc fusese cu casca, nu cu mantaua. Își pierduse prima cască în luptă, așa că a luat alta la întâmplare, de pe jos. Din fericire, era una mai mare, care i se bălăngănea pe cap. După câteva minute, un glonț sovietic s-a strecurat între tâmplă și cască, smulgându-i-o și pe a doua de pe cap! Dacă ar fi purtat-o pe prima, care era fixă, ar fi fost un om mort, iar rămășițele regimentului ar fi rămas și fără ultimul său comandant aleatoriu.

După doi ani, la întoarcerea armelor de la 23 august 1944, bunicului i-a venit ordin de chemare pe frontul din Transilvania. La începutul lui septembrie, ar fi trebuit să se prezinte la un regiment din zona Oarba de Mureș. A trecut întâi pe acasă ca să-și ia adio de la familie. Bunicul avea 37 de ani, bunica – 33, tatăl meu – 11, iar unchiul, Doru – 9. George Boerescu a articulat doar: „-...A doua oară nu mai scap!”. Și, deși nu era deloc credincios, a adăugat speriat: „-Dumnezeu să vă aibe în pază!”. Bunica, Zenovia Boerescu, nu a fost, însă, de acord cu această atitudine mioritică, fatalistă. A luat un pumn de bijuterii, i le-a pus în palmă, l-a privit în ochi și i-a zis imperativ: „-Vezi cum te descurci! Să vii repede înapoi, nu mă lași așa cu copiii!”.

Trebuie spus că în familia lui George Boerescu, deciziile majore le lua întotdeauna dârza lui soție, o femeie extrem de hotărâtă. (Chiar și pe mine, nemulțumită de bona neglijentă pe care venise să o inspecteze prin surprindere, m-a luat din București la vârsta de două luni și m-a crescut la țară până la cinci ani. Bonei i-a dat 100 lei și un șut în fund, concediind-o fără menajamente. Toată viața, bunicii mele i-am zis „Mama”.) Așa că bunicul meu, în fața directivei primite, nu a avut ce face și s-a dus la regiment cu bijuteriile în buzunar, doar-doar se va descurca într-un fel. Și s-a descurcat, având și noroc cu carul! La punctul de comandă al unității, nu era decât „cadristul” (adică HR-ul de azi), care picase OSR („ofițer de serviciu pe regiment”) și era supărat nevoie mare. Toți ceilalți ofițeri, inclusiv comandantul, erau plecați la o ...nuntă! Bunicul a prezentat ordinul de prezentare la unitate și i-a pus în față cadristului bijuteriile bunicii: „-Fă-mă cumva scăpat! Am supraviețuit la Cotul Donului dar a doua oară nu cred că mai am vreo șansă să mă întorc acasă!”. Cadristul a examinat rapid aurul și a realizat că avea în mână o mică avere. Apoi, a cotrobăit într-un fișet, a scos dosarul bunicului („-Ai noroc că a venit deja! Altminteri...”) și a mâzgălit ceva pe el. După care i-a spus bunicului: „-Acum, pleacă repede înapoi, să nu te vadă cineva pe-aici, că dăm amândoi de bucluc... Te întorci acasă dar nu cu trenul! Te descurci cum oi ști! În sat, să intri noaptea, să nu te observe cineva... Și stai ascuns până la sfârșitul războiului, că altfel e de rău, ajungi la Curtea Marțială!”. Bunicul a făcut întocmai. Și-a construit un bordei în fundul grădinii, intrarea fiind prin scorbura unei sălcii seculare, uriașe. Bunica îi aducea de mâncare numai noaptea, iar copiii nu au povestit nimic la școală. Când o întâlneau pe stradă pe bunica, femeile îi zâmbeau cu subînțeles. Curios, nimeni nu a „turnat” la autorități! După 1948, bunicul și-a refăcut ascunzătoarea, după ce și-a îngropat în grădină, într-o casetă metalică, decorațiile și revolverul, pe care în calitate de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” ar fi avut voie să-l poarte toată viață. (Toată adolescența am săpat în zona indicată de bunicul meu, zadarnic încercând să dau de urma comorii.) Câțiva ani, în fiecare noapte în care auzea zgomot de cauciucuri pe uliță, bunicul dădea fuga la bordeiul secret să se ascundă, că, vorba *ceea, nu se știa niciodată pe cine venea să-l ridice sinistra Volgă neagră a Securității. Culmea, într-o astfel de noapte, peste cine a dat în bordeiul „secret” ...dacă nu peste cumnatul lui, Alexandru Râpeanu?!?

Dincolo de orice resentimente legate de prăduirea zestrei ei de către Alexandru împreună cu unchiul-tutore (îl chema Neculai? nu sunt sigur!), bunica mea a avut toată viața o relație specială cu fratele ei cel mare. Un episod tragi-comic unic i-a avut pe cei doi în prim-plan prin 1931-1932. Deși orfană, bunica primise o educație serioasă. Făcuse liceul, învățase germană și franceză (...iar spre crepuscul, în 1988-1989, când, după ce statul comunist îi luase, în 1986, și ultima bucată din pământul ei, la care ținuse atât de mult, a cedat simbolic și s-a lăsat dominată de Alzheimer, astfel încât uneori, dimineața, se trezea de una singură vorbind nemțește!). Dar, mai presus de toate, bunica era o femeie războinică și sportivă: călărea, înota și, la nevoie, trăgea și cu pușca. Într-o bună zi, bunica s-a trezit cu un grup de oameni furioși în curte. Bunicul, proaspăt însurățel, era, însă, la școală, căci era învățător. (Sau, poate, era la o partidă prelungită de pocher, împreună cu colegul său Mușat, a cărui nevastă era chiar moașa satului. Cine mai știe pe unde era de fapt?!?) Necunoscându-i programul, banda de bărbați nervoși venise să-l linșeze pe bunicul meu la o oră nepotrivită. Crima urma să fie făcută lent, în chinuri, debutând cu un soi de castrare: „-Unde-i nemernicul de George, că am venit să-i tăiem...?”. Ce se întâmplase: parodia involuntară avant la lettre la Reservoir Dogs era opera rudelor de sex masculin ale primei și vremelnicei neveste a bunicului, o bogată fată de popă, dar care chipeșului învățător - însurat cu forța de familie prima oară – nu-i plăcuse deloc, așa că divorțase de ea după câteva săptămâni. Supremă ofensă, găsind tot felul de pretexte, bunicul, cu toată reputația lui de Don Juan rural, nici măcar nu catadicsise să-și consume căsătoria cu urâta, de i se dusese acesteia buhul! La scurt timp, se îndrăgostise de bunica, o orfană cu zestrea făcută bucățele de neamuri dar o femeie frumoasă, cu un păr negru bogat și o privire de oțel. Nici nu trecuse anul de la divorț, că bunicul era însurat din nou! Iar un asemenea afront nu putea fi lăsat nepedpsit de rubedeniile urâtei și cam mustăcioasei fete de protopop. Numai că bătăușii au avut mare ghinion. Au dat doar peste neîndurătoarea Zenovia Boerescu și fratele ei, Alexandru Râpeanu, care venise, ca de obicei, să ceară niște bani cu împrumut. Din întâmplare, Alexandru tocmai se fudulea la cingătoare cu noul său pistol marca Walther. După ce agresorii, dopați cu țuică, și-au expus belicos intențiile, bunica n-a mai stat pe gânduri. I-a smuls pistolul de la brâu fratelui ei și-a început să tragă spre picioarele nepoftiților, cu grijă, totuși, să nu-i omoare. Nefericiții au luat-o la fugă îngroziți de „Nebuna lui George”, care a ieșit cu pistolul pe uliță, țipând amenințător: „-Care din voi mai pune piciorul în satul ăsta cu mâna mea îl împușc între ochi, ați înțeles?”.

Peste ani, prin 1950 și-un pic, Alexandru i-a reamintit surorii lui acest episod: „-Ehei, dacă nu aveam eu pistolul la mine atunci, o cam pățea George al tău! Se duceau ăia după el și-l jugăneau!”. Contextul era altul de această dată. Alexandru venise să ceară restul bijuteriilor Zenovicăi. Era, la propriu, un caz de viață și de moarte. Ce se întâmplase depășește scenariul oricărui film de acțiune. Cel mai sărac și leneș om din sat devenise informatorul Securității. Pe Alexandru Râpeanu avea pică de când fratele bunicii mele fusese primar și-l amendase pentru mizeria din fața curții, așa că, acum, în timpul „puterii populare” găsise ocazia să se răzbune și trimisese o scrisoare la Securitate, în care-l denunța că „întreține și hrănește o armată de partizani în Munții Buzăului”. Iar Alexandru, care nu se mai putea angaja nicăieri din cauza trecutului țărănist, abia dacă se mai putea întreține și hrăni pe el, dărămite „o armată de partizani”! Dar, pe atunci, niciun denunț, oricât de absurd ar fi fost, nu era verificat și devenea automat pretext de urmărire penală. Așa că pe Alexandru l-au ridicat noaptea de acasă și l-au dus la cercetări tocmai la ...Galați. (De ce la Galați și nu la Ploiești, unde era sediul regiunii de care ținea Buzăul, este greu de explicat.) În beciurile Securității, ancheta se desfășura primitiv și brutal. Doi ofițeri de Securitate îl băteau cu rândul pentru a-l face să „mărturisească” tot pe „dușmanul de clasă”. Dar Alexandru nu avea ce să mărturisească: numele „bandiților”, locurile din munți unde se ascundeau, oamenii de legătură cu „clicile imperialiste” etc. Ocazia de a scăpa i s-a ivit lui Alexandru după vreo zece zile, când, în mod cu totul excepțional, a rămas singur cu securistul mai mare în grad, un colonel făcut la apelul bocancilor, al cărui nume avea rezonanțe evreiești. Celălalt anchetator rămăsese la veceu victimă a unei diaree rebele, efectul unei porții exagerate de fasole cu ciolan și murături (după cum i-a mărturisit colegului său: „-Băi, de la fasolea aia nu știu ce am, mă cac împrăștiat de aseară!”). Rămas singur cu Tovarășul Colonel, Alexandru l-a ispitit pe acesta în cel mai pur stil burghezo-moșieresc, reluând fraza-cheie a familiei din acele vremuri: „-Fă-mă scăpat și-ți aduc un kil de aur, pe onoarea mea! Mă jur pe lumina ochilor copiilor mei! Un kil de aur, parol!”. Colonelului i-au sticlit ochii, într-un rar moment de deviere de la linia Partidului Muncitoresc Român: „-Dacă într-o săptămână nu te-ntorci cu aurul, o să-ți putrezească oasele în pușcărie cu tot cu neamurile tale, înțelegi, banditule?”. Așa că Alexandru s-a întors acasă și a strâns tot aurul din familie, inclusiv ultimele bijuterii rămase din zestrea surorii lui. Probabil că timbrele „Cap de Bour” nu i-ar fi fost de niciun folos...

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro