Ajuns la putere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut de luptat pentru supremație cu Ana Pauker, dar, până la urmă, a reușit să o elimine – cu acordul explicit al lui Stalin. Finalmente, „tovarășa Ana” a plecat în exil în Israel. Celălalt personaj din elita comunistă pe care Gheorghiu-Dej l-a simțit ca pe un concurent direct la șefia partidului a sfârșit-o însă mult mai rău ca Ana Pauker.

În aprilie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre puținii intelectuali ai partidului comunist și ministru al justiției, este sechestrat într-o casă conspirativă. Urmează o anchetă-simulacru de proporţii, în care sunt atraşi toţi duşmanii de moment ai dictatorului şi toţi cei care ar fi putut ajuta, prin biografia lor, la condamnarea lui Pătrăşcanu. Dispar din viaţa politică oameni precum Belu Zilber, Lena Constante sau Harry Brauner. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Pătrăşcanu şi Remus Koffler sunt împuşcaţi în închisoarea Jilava. Elena Pătrăşcanu, soţia intelectualului, îşi aminteşte, în faţa Comisiei PCR, la 25 octombrie 1967, că bărbatul său i-ar fi spus: „Poate am greşit, trebuia să fiu mai slugarnic faţă de Gheorghiu-Dej, dar eu nu pot să fac aşa ceva“, potrivit istoricului Robert Levy, care-o citează în volumul Gloria şi decăderea Anei Pauker.

Spre deosebire de alți activiști interbelici din ilegalitate, acesta era atipic pentru vremea lui, dar și atipic pentru orientarea politică pe care a slujit-o și care, finalmente, l-a răpus: Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954), este considerat de mulţi ca fiind adevăratul/singurul intelectual al PCR în anii ’30-‘40. Om politic, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru (al Justiţiei), avocat, sociolog şi economist, el a fost o figură rară printre puţinii comunişti din România de dinainte de 1944 și intrarea sovieticilor în țară. Ca şi cum nu ar fi fost suficiente atuurile anterior menţionate, acesta era un bărbat înalt, arătos, care avea mare succes la femei. „Nu avea niciunul din viciile minore omeneşti. Nu-i plăceau ţigara, cafeaua, vinul, jocurile de noroc. Îi plăceau însă, fără alegere, toate femeile“, spune Belu Zilber despre prietenul său în volumul de memorii Monarhia de drept dialectic. La fel îl descrie şi Petre Pandrea, cumnatul său, în Memoriile mandarinului valah: „Am auzit pe Lucreţiu înjurându-şi părintele că nu-i dădea bani, în adolescenţă pentru a merge la femei“.

O trecere în revistă a iubirilor politicianului este făcută de Laurenţiu Ungureanu şi Radu Eremia în revista Historia, care inventariază numele unora dintre femeile care au căzut „victimă” lui Pătrăşcanu. „Elena Filipovici a fost iubita oficială a lui Lucreţiu Pătrăşcanu în anii ’20, o ilegalistă conectată la caracatiţa muncitorească de la Viena la Moscova. Prin 1935, la Viena şi la Praga, femeia se aruncă în braţele lui Marcel Pauker (soţul Anei Pauker), spune istoricul Cristina Diac, citând documentele de la ancheta acestuia din 1937. Mai târziu, tot Elena Filipovici devine amanta lui Stefanski-Gorn, conducătorul partidului între 1932 şi 1934 şi, cel mai probabil, şi a lui Nicolae Goldberger. În 1923, pe când avea 23 de ani, Pătrăşcanu trimite unei amante din Bucureşti o scrisoare tocmai de la Lepzig, unde studia Dreptul şi Economia: <<Dragă Anca, (…) atâta timp cât vom mai avea ceva să ne spunem, cât timp vom gândi împreună şi vom simţi împreună. (…) Pe urmă ne vom strânge prieteneşte mâinile ca toţi oamenii înţelepţi care ştiu că tot ce are un început are şi un sfârşit şi fiecare dintre noi va apuca drumul lui. În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti>>. Scrisoarea se găseşte în volumul istoricului Lavinia Betea – Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist. Anca nu rămâne însă prea mult timp în viaţa lui Pătrăşcanu.

O altă cucerire a lui este o anume Eva, care îi scria acestuia din Bialystok-Polonia, la 13 februarie 1924: <<Dragă Lucreţiu (am scris corect numele tău?), [...] mă bucură că ne aflăm din nou în relaţii prieteneşti şi probabil suntem prieteni şi mai buni decât am fost până acum. [...] Eu cred, Lucreţiu, că tu ai putea să mă iubeşti. Îţi pui şi tu întrebarea dacă eu aş putea să te iubesc? Acum îţi voi arăta ceea ce pentru mine înseamnă iubire. Este ciudat că un cuvânt cuprinde în sine sensuri atât de diferite. Pentru unul, iubirea este pasiune, pentru altul – afecţiune, pentru al treilea – doar plăcere fizică ş.a.m.d. Pentru mine, iubirea însemnă armonie, înţelegerea între doi oameni liberi, care tind unul spre celălalt şi se contopesc. [...] Trebuie să remarc în treacăt că eşti un băiat extrem de capricios, (dacă se poate spune aşa)>>.

La 9 martie 1932, Pătrăşcanu intră în ţară alături de Rozalia Winkler prin vama de la Oradea. Cuplul se întâlnise în Budapesta: <<Am susţinut întotdeauna şi afirm şi acum că sunteţi o persoană distinsă, o femeie extraordinară, o femeie cu adevărat bine (scuză-mă dacă felul meu de a vedea lucrurile este puţin stingherit; faptul acesta nu vă împiedică să fiţi o persoană din mica burghezie, ceea ce nu este o jignire la adresa Dvs., ci un fapt, din păcate, istoric)>>, îi scrisese Pătrăşcanu acesteia în scrisoarea în care se pregătea întâlnirea. Din raportul agenţilor de la Siguranţă reiese că legătura dintre cei doi era una veche şi specială, cei doi cunoscându-se pe când el îi apăra soţul pentru acuzația de complot comunist. Recunoştinţa pentru serviciile avocăţeşti s-a transformat mai întâi într-o strânsă prietenie şi, apoi, s-a transformat într-o puternică legătură intimă.

Caracterul său de mare cuceritor printre femei era ultracunoscut de către prieteni şi nu numai: <<Acest om era – iniţial – sobru, aproape un puritan. Nu bea, nu fuma. Se mulţumea cu pâine şi brânză, mâncate pe fugă pe colţul unei mese din sufragerie şi cu un pahar de lapte rece mereu pe masa de brad din mansarda părinţilor săi. Acolo îşi aducea, fireşte, pe amicii de conspiraţie, dar şi nenumărate femei din sau văduve mic-burgheze, care nu-l costau nimic>>, scrie despre Pătrăşcanu cunoscutul Petre Pandrea.

Femeia care avea să-i pună laţul lui Pătrăşcanu, cel puţin oficial, a fost însă Herta Schwamen, o artistă comunistă. Născută în Cernăuţi, era artist-scenograf şi fidelă ideilor de sânga, fiind cu aproape cu 15 ani mai tânără decât Pătrăşcanu. Cei doi se cunosc în 1936 când femeia se întoarce în Bucureşti de la Viena, deoarece aici începuseră persecuţiile naziştilor. După trei ani, Herta şi Lucreţiu se căsătoresc, dar nu fără piedici: în 1939, în timpul guvernării Cuza-Goga, căsătoriile între anumite etnii şi români nu erau admise, astfel că Herta este botezată Elena de către părintele Gala Galaction”.

Lucreţiu Pătrăşcanu avea să moară la 17 aprilie 1954, fiind executat în închisoarea Jilava în urma unui proces cu probe contrafăcute. Devenise mult prea incomod pentru liderul Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Comuniștii se întorceau, practic, împotriva lui, un om care, de fapt, nu avea ce să caute într-un partid de extremă-stânga.  „Deşi provenea dintr-o familie de moşieri, iar tatăl lui era şi scriitor, Lucreţiu Pătrăşcanu a îmbrăţişat ideologia comunistă şi a fost considerat unul dintre ctitorii Partidului Comunist din România. În această calitate, de comunist, era membru în Parlamentul Regal încă din 1931. Om instruit, avocat de profesie, cu studii de specialitate în Germania şi Franţa, a fost apărătorul comunştilor în mai multe procese. S-a implicat - în numele Partidului Comunist - fără să-l delege nimeni - în lovitura de stat de la 23 august 1944 prin care a fost răsturnată dictatura militară a lui Ion Antonescu. Iar imediat după război a făcut parte din delegaţia României la definitivarea textului de Armistiţiu cu URSS, moment în care a intrat în controversă cu Viaceslav Molotov, delegatul URSS, căruia i-a recomandat, ritos, să se ocupe de problemele ţării sale, că de ale României se va ocupa el, ca om ce le pricepe mai bine. (...)În ţară, imaginea lui Pătrăşcanu a fost întunecată de aşa-zisul lui naţionalism (dar de bună credinţă) confirmat şi prin declaraţia de la Cluj, din 1945, când, în faţa studenţilor, după confruntarea de la căminul <<Avram Iancu>>, dintre studenţii români agresaţi de un grup de muncitori comunişti de la fabrica Herbak, a afirmat: <<Mai întâi sunt român, abia apoi, comunist>>.

S-au adunat piese de acuzare împotriva lui, una câte una, spre satisfacţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care vedea în el, pe bună dreptate, un concurent redutabil şi de aceea, trebuia eliminat printr-un simulacru de proces, după sistemul practicat deja de NKVD în Ungaria ori Polonia. Aşa încât oamenii lui Pantiuşa Bodnarenko, Aleksandr Nikolski şi alţi generali ai KGB instalaţi la cârma ţării în Bucureşti, ajutaţi de slugile de la noi, l-au arestat în 28 septembrie 1948 şi i-au obţinut mărturiile dorite prin schingiuiri dure ce l-au dus, de mai multe ori, în pragul morţii.

La procesul înscenat apoi, în octombrie 1954, desigur, n-a mai recunoscut nimic, dimpotrivă, a acuzat şi ameninţat, în termeni tari, completul de judecată pentru minciunile şi falsurile din actul de acuzare: spion în slujba imperialismului, trădător al Partidului Comunist şi multe altele. (…)L-au făcut să recunoască că ar fi fost spion al imperialiştilor, trădător al partidului prin încercarea de a întârzia arestarea lui Ioan Antonescu. Întreaga anchetă era dirijată, din culise, printr-un sistem integrat de televiziune-radio, de către Dej şi Alexandru Drăghici, şeful Securităţii, iar Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte abia în octombtrie 1954, împreună cu Remus Kofler, alt <<trădător>> al patidului. Apoi, după două zile, a parvenit ziarelor un comunicat oficial potrivit căruia cei condamnaţi au fost executaţi.

Comentatorii de azi ai Cazului Pătrăşcanu au explicat pe larg cum şi unde a avut loc execuţia, aşa cum au găsit documentele măsluite de autorităţile de atunci. Pentru ca apoi, după ce Nikita Hruşciov a demascat, la Congresul XX al PCUS, crimele lui Stalin şi a cerut imperativ şi ţărilor socialiste <<frăţeşti>> să verifice toate procesele politice ce au avut loc şi să revină asupra adevărului, de voie, de nevoie, comuniştii români au trebuit să-l reabiliteze pe Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1968. Şi iată că, legat de moartea acestuia, fostul general de Securitate, Ioan Mihai Pacepa, dezvăluie în Cartea negră a Securităţii, că în acelaşi an, 1968, a avut loc un eveniment incredibil: un colonel de Securitate, acoperit într-o funcţie la Ministerul de Externe, şi-a ucis copiii, soţia, după care s-a sinucis.

El a scris o scrisoare pentru Nicolae Ceauşescu, în cuprinsul căreia recunoștea faptul că el l-a împuşcat pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Aceasta, după ce tot el l-a anchetat dur (alături de alţii, ce se roteau) şi l-a supus la cele mai groaznice suplicii fizice ca să mărturisească ceea ce doreau cei din conducerea Partidului. Pur şi simplu, acest securist declara că de atunci trăia un coşmar, pentru că îşi amintea zi şi noapte de sângele lui Pătrăşcanu care i-a împroşcat faţa şi mâinile, în seara când, din proprie iniţiativă, şi desigur, un anumit fanatism, l-a scos din celula de la Jilava la <<plimbare>> şi, ajunşi în curtea interioară, l-a împuşcat în ceafă... Mai târziu, Nicolae Ceauşescu avea să recunoască această execuţie într-o consfătuire cu activul de partid din 1968. El a declarat că, în cazul Pătrăşcanu, <<s-a manifestat o grabă de a-l judeca şi executa după două zile, prin împuşcare pe la spate...>>”

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro