Cel supranumit „Gură de Aur” pentru excepționalul său talent oratoric, Take Ionescu (13 octombrie 1858, Ploiești - 22 iunie 1922, Roma) a fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1921-1922. De-a lungul vieții a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), pentru ca, o dată cu intrarea în viața politică, să se oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu. Dumitru Ioan (cum a fost trecut în registrul de nașteri) a fost al doilea fiu al familiei de negustori din Ploiești, Gheorghe (Ghiță) și Eufrosina Ioan, care a mai avut alți trei copii: Constantin, Toma și Victor. Studiază la Liceul „Sfântul” Sava din București, după absolvirea căruia își continuă studiile în Franța, unde absolvă Facultatea de Drept a Universității din Paris (1875-1879), la care obține și titlul de Doctor în Drept.
În anul 1883, și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în Colegiul III-Ilfov. Părăsește Partidul Național Liberal în 1885, devenind membru al grupării liberale „Dizidența”, alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Fleva, frații Lecca etc. În urma eșuării diferitelor încercări de refacere a unității PNL, în 1891 Take Ionescu se alătură Partidului Conservator. În 1908, fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la moarte. Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei. De activitatea sa ca ministru de externe se leagă semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum și punerea bazelor Micii Înțelegeri în 1921. A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor, militând în același timp pentru respectarea drepturilor minorităților naționale. S-a stins din viață la 22 iunie 1922, la Roma, din cauza unei infecții bacteriene a aortei, căpătată în urma consumării unor stridii infestate, deși nu au lipsit nici presupunerile că ar fi murit otrăvit. Este înmormântat la Mânăstirea Sinaia. Take Ionescu s-a născut în Ploiești, la 13/25 octombrie 1858. Părinții săi au fost Gheorghe (Ghiță) Ioan, negustor de cereale, și Eufrosina, „o femeie foarte frumoasă și inteligentă”, care se înrudea cu Ion Heliade Rădulescu. În actul de naștere a fost trecut cu numele Dumitru Ioan. De mic copil a fost numit în familie Dumitrache, de unde provenea diminutivul Take pe care avea să-l adopte mai târziu. Familia mai avea încă trei băieți, Constantin, Toma (viitorul mare chirurg Thoma Ionescu) și Victor. Tatăl, Ghiță Ioan, temperament autoritar și impulsiv, activ și întreprinzător, era concentrat asupra nevoilor negustoriei cu cereale, lăsând în totalitate în grija soției creșterea copiilor. Familia mamei lui Take Ionescu era de origine aromână, din Macedonia, stabilită la începutul secolului al XIX-lea în Imperiul Habsburgic. Tatăl Eufrosinei fusese ofițer de cavalerie în armata austriacă. În toamna lui 1864, afacerile lui Ghiță Ioan nu au mai mers, acesta fiind nevoit să declare falimentul. Totodată acesta a decis să se mute cu întreaga familie la București, închiriind o locuință modestă.
În toamna lui 1864, Take este înscris de tatăl său la pensionul „Geaniloni” din București, pentru a termina clasele primare. La terminarea cursului primar, în 1869, este admis la Liceul „Sfântul Sava”, prin concurs de bursier, ocupând primul loc. Termină cei patru ani ai cursului inferior în numai doi ani, astfel încât în 1871 începe cursul superior, pe care îl va absolvi în 1875, fiind clasat primul la examenul de bacalaureat. Ghiță Ioan, care vroia să asigure copiilor săi un viitor strălucit, i-a trimis pe cei trei copii mai mari (Constantin, Take și Toma) la Paris, ca să studieze dreptul, iar mezinul Victor, exmatriculat din Școala Militară din București în urma unui incident disciplinar, a fost înscris la Școala Militară de Cavalerie de la Ypres (Belgia). În toamna anului 1875, Take Ionescu a plecat la Paris, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. La Paris a locuit timp de șase ani în Cartierul Latin, pe strada Bonaparte nr 72. În anul 1879, după ce a trecut toate examenele, a obținut licența în drept cu lucrarea „De la condition de l'enfant naturel dans la législation romaine”. În luna mai 1881 a susținut examenul de doctor în drept cu teza „De la recherche de la filiation naturelle”, obținând titlul cu mențiunea „magna cum laude”.
După iubirea platonică pentru o doamnă mai în vârstă din înalta societate bucureșteană, în vara anului 1879 Take Ionescu o cunoaște pe viitoarea sa soție, la un concert de binefacere la cazinoul municipal din Aix-les-Bains. „M-elle Bessie Richards, de Londre” cum apărea pe afiș, era „o fată blondă de 17 ani, cu parul afânat, cu ochii mari albaștri. O fată de bună familie, cu o educație din cele mai alese, dar fără avere.” Părinții lui Take Ionescu, care doreau ca fiul lor să se însoare cu o fată de condiție înaltă și cu stare, se opun categoric, dar nu reușesc să împiedice căsătoria, motiv pentru care îl dezmoștenesc pe Take și încetează relațiile cu el pentru mulți ani. Căsătoria cu Elisabeth (Bessie) Richards s-a oficiat în Anglia, pe 13 noiembrie 1881, la Brighton și pe 19 noiembrie în biserica greco-ortodoxă din Londra. Bessy era o femeie foarte inteligentă și foarte frumoasă în tinerețe. Păstrase, mulțumită călăriei, o siluetă subțire remarcabilă. De-a lungul celor 35 de ani de căsătorie, aceasta nu s-a implicat în viața publică, rămânând o prezență discretă. A făcut parte din diferite asociații și societăți de binefacere. Astfel Bessy și Take au fost fondatori Societății Carpatina din Sinaia, creată în 1893 împreună cu fostul stareț al Mănăstirii Sinaia, Arhimandritul Nifon, a cărei activitate va fi continuată de Secția Alpină a Bucegilor în perioada interbelică. O dată cu începerea războiului, Bessie Ionescu a plecat la Iași și apoi la Londra. În ianuarie 1918 publică în ziarul The Observer un articol despre tragedia României acelor vremuri. Bessie Ionescu moare în aprilie 1918, la vârsta de 60 de ani, în urma unui stupid accident de călărie pe Rotten Row în Hide Park.
Atmosfera din reședința familiei Take Ionescu a fost surprinsă foarte bine de I.G. Duca: „Casa lui Take Ionescu, ce curiozitate și ce simbol! Jos, camera de așteptare, intrarea, până și sufrageria ticsite de lumea cea mai neașteptată, diplomați cunoscuți, senatori respectabili, deputați grăbiți, ariviști de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lihniți, șantajiști de meserie, solicitatori de rând, văduve, orfani, bancheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicianismului român. [...] Porțile Orientului în toată oroarea lor și, desigur, cel mai tipic colț al Bucureștilor antebelici. Sus, liniște și seninătate. D-na Bessie Ionescu, înconjurată de câteva englezoaice și de nenumărați câini, citind, cântând la pian și ocupându-se cu o britanică tenacitate de protecția animalelor. Occidentul în toată splendoarea lui, un colț al civilizației Angliei pripășit pe malurile Dâmboviței. O scară numai despărțea aceste două lumi, între care în realitate erau atâtea secole de credințe, de lupte și de vitregii deosebite”. După revenirea în țară la absolvirea studiilor în Franța, în luna decembrie 1881, Bessie și Take s-au instalat într-un apartament modest, închiriat în casele „Holbrich”. Familia Take Ionescu a locuit cu chirie până în anul 1897, când a achiziționat prin licitație publică, pentru suma de 83.000 de lei, casa Porumbaru din strada Cătun, pe care o vor extinde și îi vor reface fațada, pe baza planurilor arhitectului elvețian Louis Blanc. Între timp, în anul 1893, Take Ionescu cumpără o locuință modestă în Sinaia, pe care o renovează în anii 1894-1895. Locuința, botezată „Vila Negoiu”, va servi ca reședință de vară pentru familie pe tot parcursul vieții.
În 1884, confruntat cu o mișcare contestatară în interiorul propriului partid, în fruntea cărei se aflau propriul frate, Dimitrie Brătianu, și Mihail Kogălniceanu, primul ministru Ion C. Brătianu decide să facă o mișcare de „întinerire” a partidului cu dublul scop de a reduce influența vechilor personalități ale partidului și de a-și asigura o nouă garnitură de discipoli credincioși și îndatorați lui. El a oferit locuri eligibile pe listele electorale, pe un grup de tineri recent întorși de la studii din străinătate, din care făceau parte Take Ionescu, Costică C. Arion, Nicolae Fleva, Alexandru Djuvara, frații Lecca etc. La alegerile generale din 1884, Take Ionescu este ales, pentru prima oară, deputat pe lista Partidului Național Liberal, în colegiul III Ilfov (ales de țăranii cu drept de vot conform sistemului de vot cenzitar). După cum remarca Nicolae Iorga „avocatul Take Ionescu, a devenit, prin talent, factor important într-un partid de boieri”. În condițiile întețirii atacurilor interne la adresa primului ministru Ion C. Brătianu, grupul tinerilor liberali, presupunând că zilele guvernului sunt numărate, după numai opt luni, la începutul anului 1885 părăsesc Partidul Național Liberal, formând un grup numit „Dizidența” alăturându-se totodată forțelor atât liberale cât și conservatoare care luptau pentru răsturnarea guvernului. La 15 noiembrie 1887, acasă la Take Ionescu, a avut loc întrunirea de constituire a ceea ce s-a numit în epocă „Opoziția Unită”, având ca scop imediat răsturnarea guvernului Ion Brătianu. Aceasta era o adunătură eterogenă formată din opozanții liberali de toate nuanțele (Take Ionescu, Fleva, Arion, Djuvara, Lecca), foștii junimiști trecuți de partea lui Lascăr Catargiu (frații Negruzzi, Vasile Pogor, Dumitru Rosetti, Ion Diamandi), precum și gruparea lui Petre Carp (Maiorescu, Marghiloman, Laurian, Stroici și Nica).
La 19 decembrie 1887, Ion C. Brătianu a dizolvat Parlamentul ca urmare a expirării mandatului legal de 4 ani, și în urma alegerilor din 25 ianuarie 1888, guvernul obține din nou majoritatea, dar „Opoziția Unită” va reuși să obțină un număr de 54 de locuri, majoritatea fruntașilor opoziției reușind să intre în Parlament cu toate presiunile și mașinațiunile guvernului. La 23 martie 1888, în urma represiunii violente a manifestațiilor Opoziției Unite dar și a izbucnirii și răspândirii cu repeziciune a unor revolte țărănești, guvernul Ion C. Brătianu își prezintă demisia. Pentru calmarea situației, Regele Carol I va însărcina pe junimistul Theodor Rosetti să formeze un guvern de moderați. Take Ionescu a candidat ca liberal dizident la Colegiul II Dolj pentru Camera Deputaților. Deși a fost combătut violent de către agenții guvernamentali, care l-au acuzat ca fiind „spion țarist”, „corupător al alegătorilor”sau „om fatal care lasă în urma sa doar ruine”, el a reușit să câștige alegerile obținând 406 voturi dintr-un total de 780. La 18 decembrie 1891, la vârsta de 33 de ani, Take Ionescu ocupă prima sa funcție ministerială, aceea de ministru la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul Lascăr Catargiu. Titu Maiorescu, deși manifestase rezerve serioase, atât față de trecutul liberal cât și față de acțiunile ulterioare în cadrul Partidului Conservator ale lui Take Ionescu, are cuvinte elogioase despre activitatea sa pe timpul acestui mandat. „Tânărul ministru se distinge printr-o rară aptitudine de asimilare și ajunge curând să stăpânească resortul ce i se încredințase. [...] în cel mai scurt timp a știut să ocupe un loc de frunte printre oamenii politici ai generației dale.”
Primul mandat ministerial a lui Take Ionescu a fost marcat de două probleme politice majore. Prima a fost sprijinul pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Take Ionescu, fără știrea niciunui din membrii guvernului, a alimentat în secret, din fondurile ministerului, lupta românilor ardeleni de eliberare națională. A doua problemă a fost înlocuirea mitropolitului primat Iosif Gheorghian cu Ghenadie Petrescu, afacere care a clătinat din temelii Biserica Ortodoxă Română și s-a sfârșit peste trei ani cu caterisirea lui Ghenadie și demisia primului ministru, Dimitrie A. Sturza. Legea clerului mirean, dorită de guvernarea conservatoare, aducea bisericii avantaje și dezavantaje. Punea ordine în chestiuni nereglementare de când veacul. În același timp, consfințea dependența bisericii de stat. Iosif Gheorghian, mitropolit al Țării Românești și apropiat al opoziției liberale, n-a fost de acord cu adoptarea legii în varianta propusă de guvern. Astfel, a demisionat din înalta demnitate. Take Ionescu și guvernul conservator au pornit să caute un prelat mai sensibil la inițiativele puterii. L-au găsit în persoana lui Ghenadie Petrescu, episcop al Argeșului.
La 31 martie 1899, moare pe neașteptate Lascăr Catargiu, chiar în momentul în care Regele Carol I semnase decretul de numire a sa ca Președinte al Consiliului de miniștri, în locul lui Dimitrie A. Sturdza care demisionase în aceeași zi. Nu se știe dacă Lascăr Catargiu l-ar fi desemnat ca succesor, dar decesul acestuia a fost o lovitură puternică pentru Take Ionescu, rămas fără cel mai puternic și influent protector politic al său. Moartea prematură a lui Lascăr Catargiu și alegerea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino ca președinte al partidului au reprezentat începutul sfârșitului visului lui Take Ionescu de a obține șefia conservatorilor, vis care s-a năruit definitiv în 1907, odată cu alegerea ca președinte a lui Petre Carp. La 11 aprilie 1899, se constituie guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, în care Take Ionescu ocupă din nou funcția de ministru la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În următorii ani preocuparea principală a lui Take Ionescu a fost de a câștiga șefia Partidului Conservator. Pentru atingerea acestui scop s-a folosit de toate mijloacele posibile: osanale ridicate șefului partidului, renegarea propriilor convingeri, atacuri furibunde la adresa opozanților liberali, intrigi și răfuieli interne în partid, etc. Astfel, într-un discurs din 1897, când Lascăr Catargiu era încă în viață și la șefia partidului, spunea despre acesta că este „cel mai harnic în muncă și cel mai deschis la orice progres. […] El se situează mai presus decât orice om politic și de stat, indiferent de partid, fiind o onoare pentru noi conservatorii că l-am dat României pe Lascăr Catargiu: Să trăiască Lascăr Catargiu!”. Take Ionescu, bursierul sărac, care fusese, precum afirma odinioară în Cameră, cel care mergea cu ghete sparte, se face acum avocatul marilor proprietari, spre a combate proiectul de lege pentru înființarea Casei Rurale. Astfel el susține că prin adoptarea proiectului de lege, țara nu va ajunge mai bogată ci mai săracă, deoarece va dispărea intempestiv și precipitat „unul din cele mai mari imbolduri la muncă, nevoia. Nimeni nu va mai fi îmboldit de foame”.
Ion G. Duca a a sintetizat cel mai bine această continuă luptă pentru șefia Partidului Conservator, care avea să ducă în cele din urmă chiar la dispariția acestuia: „Acum vreo 30 de ani au apărut pe firmamentul politic al României Mici trei tineri, ambiția cărora a fost șefia partidului conservator. Acești trei tineri se numeau Take Ionescu, Alexandru Marghiloman și Neculae Filipescu. Pentru această șefie ei s-au zbătut, au repudiat idealuri, au jertfit convingeri, au nesocotit prietenii, au răbdat umilinți, au consimțit la întovărășiri nefirești, au făcut compromisiuni cu demnitatea și tranzacții cu morala. Au născocit, într-un cuvânt, tot ceea ce un scop atât de stăpânitor poate îndemna un suflet omenesc să întreprindă întru atingerea lui”. Răscoala din 1907 au avut un impact major asupra tuturor segmentelor societății românești, inclusiv în planul vieții politice, manifestat atât prin schimbarea în perioada următoare a conducerii celor două mari partide (Petre Carp la conservatori și Ionel Brătianu la liberali) cât și prin apariția unui al treilea partid important, Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu.
Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma în vara anului 1914, la izbucnirea războiului: „Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare. Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar. Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”.
În urma decesului soției sale în aprilie 1918, Take Ionescu s-a recăsătorit cu Adina Cordescu, născută Olmazu, cu 33 de ani mai tânără decât el. Adina, cea de-a doua soție a lui Take Ionescu, provenea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, înrudiți cu Constantin Sărățeanu, membru al Regenței de la sfârșitul anilor ’20. Take Ionescu și Adina Olmazu nu au avut copii, dar există surse conform cărora actorul Mircea Șeptilici ar fi fost fiul natural al ilustrului politician. După moartea lui Take Ionescu, Adina a devenit doamnă de onoare a Reginei Maria, calitate în care a servit până în anul 1929, când s-a recăsătorit a treia oară. Adina Ionescu a încetat din viață la București în 1975 la vârsta de 84 de ani. În 1929, s-a recăsătorit cu principele polonez Jean Korybut Woroniecki. Idila dintre Take și Adina Cordescu a început în iarna lui 1916, pe timpul refugiului de la Iași, și avea să se transforme într-o pasiune fulgerătoare, pentru care Take Ionescu și-a pus în joc chiar cariera politică. Astfel la începutul lui 1917, Take Ionescu, deși vice-președinte al Consiliului de Miniștri, cere o „învoire” de la Ionel Brătianu pentru a merge la Odessa, sub pretextul întâlnirii cu noii conducători ruși de acolo. Scopul adevărat era însă acela de a se întâlni cu doamna Cordescu, aflată în refugiu cu familia în respectivul oraș. Ion G. Duca prezintă astfel episodul: „Take Ionescu era nerăbdător să-și revadă viitoarea sa soție, pe doamna Adina Cordescu. De la Odessa ne venea știrea că Take Ionescu se exhiba pretutindeni cu obiectul pasiunii sale. Firește aceste atitudini provocau inutile comentarii și aprecieri displăcute. «Țara este în nenorocire și miniștrii bătrâni petrec și se țin de aventuri amoroase!>>”. Adina Take Ionescu (cum era numită oficial în societate), împreună cu arhitectul Petre Antonescu, este cea care face în 1924 diligențele necesare pentru amenajarea capelei funerare din incinta mânăstirii Sinaia, după obținerea, cu sprijinul lui Nicolae Titulescu, a aprobărilor de la guvern și Eforia Spitalelor Civile (de care aparținea mănăstirea). Adina se va preocupa și de mormântul primei soții a lui Take Ionescu, Bessie, aflat în Hove (lângă Brighton), plătind anual taxa de 22 lire sterline pentru întreținerea acestuia. De asemenea, în 1928 Adina a donat biblioteca juridică a lui Take Ionescu către baroul de Ilfov.
Pasiunea amoroasă pentru Adina Cordescu îl va determina pe Take Ionescu la gesturi politice aproape iraționale, neînțelese nici de tovarășii săi de partid, cum a fost acela de a se opune din toate puterile adoptării de către guvern a unei decizii de a se întreprinde o acțiune militară împotriva bandelor bolșevice care creau dezordine și debandadă în Moldova, în decembrie 1917. În urma adoptării acestei decizii își va prezenta demisia, în ciuda rugăminților unanime, inclusiv din partea Regelui Ferdinand, de a nu comite acest gest. „Drama lui sufletească și rezistența lui îndârjită provenea din faptul că persoana care-i era scumpă, viitoarea doamnă Adina Take Ionescu, pe atunci încă doamna Cordescu, se afla în Rusia și că tremura pentru viața ei. Dacă doamna Cordescu s-ar fi aflat la Iași, fără îndoială că Take Ionescu ar fi fost cel dintâi care să ceară dezarmarea bolșevicilor și stârpirea periculosului focar revoluționar de la Socola. Dar iubirea fusese mai puternică decât raționamentul omului de stat și decât patrioticele sale îndatoriri.” În urma acțiunii energice conduse de generalul Constantin Prezan, bolșevicii au fost dezarmați și ordinea restabilită, „Take Ionescu căutând rușinat, un motiv de a reveni asupra demisiei”. După încheierea armistițiului cu Puterile Centrale, singura preocupare a lui Take Ionescu a reprezentat-o plecarea la Paris, unde reușise să ajungă între timp și doamna Cordescu. Va solicita guvernului român un tren special care să-l ducă la Paris pe el și unii din colaboratorii săi, pentru a face lobby pentru România. Autoritățile germane permit trecerea acestui tren, „Trenul Take Ionescu” cum va rămâne cunoscut în istorie, prin teritoriile aflate sub controlul lor, până în Elveția.
Take Ionescu a fost una din personalitățile marcante ale vieții politice românești, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Sterie Diamandi spunea că „a fost cel dintâi om politic în Țara Românească care, fără nume sonor, avere, relații de familie, îndrăznește în contra voinței unui suveran autoritar și cu prestigiu, cum era Regele Carol I, să întemeieze un partid și să recolteze în opoziție succese fără precedent. Puțini oameni politici în Țara Românească au avut parte de partizani devotați până la fanatism ca Take Ionescu”. În aceeași măsură, el a avut și contestatari vehemenți și adversari politici implacabili. Aristocraticul Petre Carp îl considera un om politic fără caracter și onoare, spunând despre el că „așa cum nici talentul nu justifica toate încarnațiunile, nici frumusețea nu justifică toate prostituțiunile”. Take Ionescu a fost implicat în mai multe scandaluri politice în care a fost acuzat că și-ar fi folosit influența politică și jurnalistică pentru a sprijini interesele unor puteri străine, în schimbul obținerii de foloase materiale pentru sine și apropiații săi. I. G. Duca menționa un episod din perioada neutralității, în care guvernul refuzase o „ofertă de cumpărare a bunăvoinței” din partea reprezentantului Marii Britanii la București, în schimb „Take Ionescu, mai puțin scrupulos, primea pe atunci concursul rublelor rusești spre asigura bunăvoința «Universului» și, deși cam rușinat cel puțin - așa se explică secretul pe care îl cerea lui Pocklewski - nu se sfia să solicite pentru ziariștii săi devotați, Fermo și Honigmann, elixirul dătător de entuziasm al fondurilor secrete de la Petersburg”. Într-o telegramă secretă germană interceptată de către ruși și publicată după război de autoritățile bolșevice erau precizate și sumele pe care Take Ionescu le-ar fi primit pentru aceste servicii: „350.000 de ruble pentru cumpărarea ziarului «Universul», 100.000 de ruble pentru «Adevărul», «Dimineața» și «Național» și 50.000 de ruble pentru «La Roumanie»”. Acordarea acestor stipendii de către Ambasada Rusiei la București a continuat și sub mandatul următorului ministru al Rusiei la București generalul Aleksandr Mossolov care în memoriile sale arăta că „domnul Take Ionescu era totdeauna la Legație «persona grata», care primea din când în când ajutoare financiare pentru partidul al cărui lider era”.
Soarta averii lui Take Ionescu, în condițiile lipsei unor urmași direcți, a stârnit o serie de controverse, în special după 1990. Se menționează existența unui presupus testament, prin care Take Ionescu menționa că: „Las întreaga mea avere, mobilă și imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în țară sau străinătate, Academiei Române“. Acest presupus testament ar fi dispărut din arhiva Academiei Române, cu complicitatea conducerii de atunci instituției, în vederea facilitării unor retrocedări presupus frauduloase a imobilelor care i-au aparținut lui Take Ionescu. Este vorba de cele două foste locuințe ale familiei din București, unde a funcționat ulterior Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, și „Vila Negoiu” din orașul Sinaia, unde a funcționat un cămin de copii, precum și fosta locuință a Adinei Ionescu situată în imobilul din Str. Arh. Ion Mincu nr. 19 din București, unde a funcționat o secție a Muzeului National de Artă. Cert este însă că după 1922 aceste imobile au fost în posesia Adinei Ionescu, ca moștenitoare legitimă a lui Take Ionescu, în baza „jurnalului de trimitere în posesie No. 20362 din 15 Decembrie 1922 al Trib. Ilfov S. III c.c. (dos. No. 2707/922)”. În această calitate, ea va vinde imobilul din strada Take Ionescu statului român contra unei rente viagere, în anul 1940, iar Vila Negoiu din Sinaia o va dona Eforiei Bisericii Kretzulescu, în 1948.
Așa cum preciza Eugen Lovinescu, „Take Ionescu nu a fost scriitor, în sensul că nu a scris poate nimic. În urma sa a lăsat totuși un număr considerabil de articole apărute în foile lui, în limba franceză și română, articole pe care le dicta redactorilor și secretarilor săi dimineața. Chiar și «Amintirile» ieșite în volum, în franțuzește și românește au fost tot dictate sub formă de articole de ziar. Interesante prin conținut, toate portretele lui nu trec de ziaristică informativă și nu se zărește nici urma talentului memorialistic și portretistic. Arta scrisului urmează totuși alte legi decât arta vorbirii.”
În timpul unei vizite în Italia în vara anului 1922, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și a murit într-un sanatoriu de pe strada Via Toscana din Roma. Conform unor surse, el a contractat boala în Napoli, unde a mâncat o stridie infestată (...cu intenție? poliția italiană nu a putut identifica niciodată misteriosul vânzător ambulant!), și i s-a făcut rău în timp ce trecea prin Sicilia. Circumstanțele neobișnuite în care a murit au provocat interesul medicilor, fiind discutate de-a lungul anilor '20 în cercurile medicale ca fiind „boala Take Ionescu”. După ce s-a întors de la Liga Națiunilor din Geneva, Brătianu i-a făcut o vizită muribundului Ionescu, căruia i-a recunoscut meritele proiectelor balcanice („Ai avut dreptate domnule Ionescu. Am avut prilejul să văd acum în haosul de la Geneva de ce mare folos ne-a fost alcătuirea și solidaritatea Micii Înțelegeri”). Trenul care i-a transportat rămășițele a fost primit cu urale de oficialii sârbi, în timp ce acesta le traversa țara. Ajuns la București, trenul a fost întâmpinat de alte locomotive care și-au sunat sirenele la unison, din semn de respect. Sicriul, înfășurat în drapelul României, a fost depus la Ateneul Român, unde a rămas timp de mai multe zile. Cortegiul funerar, condus de Regele Ferdinand, a acompaniat sicriul, situat pe un cheson de tun, până la Gara de Nord din București, de unde a fost transportat pentru a fi îngropat la Sinaia, la 30 iunie 1922. Cavoul de marmură al lui Ionescu este plasat în curtea veche a Mânăstirii Sinaia, lângă paraclis, într-un mic gang ce străpunge latura de nord pe sub clopotnița-turn, dând spre cimitirul mânăstirii. Pe pereții acestuia au fost inscripționate citate din discursurile sale, iar în vecinătatea acestuia a fost plantat un brad de către un grup de revoluționari. Situl funerar fusese donat de statul român Alexandrinei Ecaterina Woroniecki.
Dan-Silviu Boerescu