Mihai Caraman, un fost general de Securitate, care a îndeplinit și funcția de director al Serviciului de Informații Externe în perioada 1990-1992, s-a născut la data de 11 noiembrie 1928, în comuna Oancea, județul Galați. A fost ofițer superior în cadrul Direcției de Informații Externe a Securității Statului. În perioada 1958-1968, în calitate de șef al rezidenței de spionaj din Paris, a organizat și condus așa-numita „Rețea Caraman”, care a reușit să sustragă și să aducă în țară unele documente din Cartierul General al NATO, provocând daune grele Alianței Nord-Atlantice. Asupra lui Mihai Caraman a planat bănuiala că ar fi lucrat și pentru KGB, deoarece a fost singurul ofițer al Securității decorat de KGB pentru rezultate excepționale împotriva NATO. În 1968, o parte dintre agenții recrutați de Caraman au fost deconspirați, iar ofițerul român a fost retras în țară, unde a deținut mai multe funcții de comandă în structurile de spionaj devenind și șeful diviziei de contrainformații de la Direcția de Informații Externe.

După fuga generalului Ion Mihai Pacepa în SUA, din 1978, Mihai Caraman a fost detașat în funcții neimportante și, în final, în 1979 a fost trecut în rezervă. După evenimentele din decembrie 1989, la data de 18 ianuarie 1990 generalul Caraman a fost reactivat și a fost numit în funcția de adjunct al ministrului apărării naționale și comandant al Centrului de Informații Externe, centru care a devenit la 13 decembrie 1990 Serviciul de Informații Externe. La scurt timp, generalul Gheorghe Moga (cel care a găsit legătura dintre Caraman și KGB) a murit subit, în imprejurări neelucidate nici azi. Câteva luni mai târziu a dispărut și generalul Nicolae Doicaru, care (împușcat la o vânătoare cu un glonț, deși toți participanții aveau doar alice), ca prim adjunct al ministrului de Interne, fusese însărcinat cu supravegherea informative[ a lui Caraman. În anul 1992, Manfred Wörner, secretarul general al NATO, a anunțat că nu va vizita Bucureștiul atât timp cât Caraman va conduce SIE, deoarece considera că o persoană care a spionat împotriva NATO este incompatibilă cu funcția de șef al serviciului de spionaj al unei țări care făcea demersuri de aderare la NATO. Ca urmare a acestui „ultimatum", la 22 aprilie 1992 președintele Ion Iliescu a aprobat „cererea” lui Caraman de a se pensiona și l-a avansat la gradul de general-colonel. În aprilie 2007, Ioan Talpeș, fost șef al DIE, l-a acuzat pe Caraman că ar avea o legătură cu omul de afaceri Dinu Patriciu.

Istoricul Marius Oprea i-a creionat un portret sugestiv. Mihai Caraman, fiul lui Nicolae și al Sevastei, a absolvit, la numai 22 de ani, Școala de Ofițeri a Ministerului de Interne, promoția 1950. Prezentabil, bun vorbitor de franceză, s-a luat decizia pregătirii sale suplimentare, pentru a fi trimis cu misiuni în străinătate - ceea ce s-a și întâmplat pe 14 octombrie 1958, când a fost trimis la „post" la Paris, sub acoperirea de funcționar al Ministerului Comerțului Exterior, fiind, însă, de fapt șeful rezidenței de spionaj de aici. Thierry Wolton, un reputat specialist care a analizat penetrarea rețelelor KGB în Franța afirma răspicat că, de la bun început, Caraman a lucrat și pentru spionajul sovietic - de altfel, în perioada respectivă, chiar dacă unii dintre consilierii KGB din Securitate au fost retrași, acțiunile spionajului românesc continuau să fie supervizate de sovietici. Mai mult, în fișa lui Caraman exista o mențiune: „Cursuri speciale de informații externe, Moscova (septembrie-decembrie 1950)", care întărea ideea legăturilor sale cu serviciile de informații sovietice. În 1950, când Caraman a fost școlit în tehnicile spionajului la Moscova, șef al spionajului Securității era fostul agent NKVD Serghei Nikonov, alias Nicolau, iar trimiterea sa în 1958 ca spion s-a făcut cu avizul conducerii Directiei I de Informații Externe din Securitate, condusă atunci de Mihai Gavriliuc, ofițer acoperit al KGB în Securitate.

Ce a urmat, se știe – „Rețeaua Caraman" a adus, până în 1968, când unii dintre agenții recrutați de spionul român au fost depistați (ofițerul fiind, ca urmare, retras în țară un an mai târziu), cele mai mari daune NATO, prin obținerea de documente ultrasecrete de la Cartierul general al Alianței Nord-Atlantice. Unele dintre acestea purtau chiar calificativul „Cosmic" (secret desăvârșit) și priveau dezvoltarea punctelor defensive și ofensive din Europa până în 1975. Costurile pentru refacerea acestor structuri, pentru strămutarea unor baze militare și regândirea strategiilor NATO ca urmare a copierii și sustragerii unei mari cantități de documente operative ale Alianței prin rețeaua de spionaj pe care Caraman a creat-o sunt imposibil de cuantificat. Documentele au fost livrate de către Ceaușescu sovieticilor, care realizau astfel, prin intermediul unui agent al Securității, cea mai spectaculoasă penetrare a secretelor NATO.

În mod paradoxal, Mihai Caraman și-a aflat deplina răsplată pentru acțiunile sale care au adus mari servicii Moscovei nu de la regimul Ceaușescu, ci de la regimul Iliescu.
Nevoit să se întoarcă în țară pe 16 august 1969, ca urmare a destrămării rețelei sale de către contraspionajul francez, Caraman a fost înaintat în grad, la data de 1 aprilie 1973, și a fost numit în funcția de adjunct de șef de brigadă la „Unitatea Specială" (precursoarea UM 0195, serviciul de contrainformații din spionaj) și ulterior șef al acestei brigăzi din fosta UM 0626 (Direcția Generala de Informații Externe). La data de 1 octombrie 1978, a fost eliberat din funcție și numit locțiitor șef la Școala de Ofițeri în Rezervă – Grădiștea, un fel de „cimitir al elefanților" din Securitate, iar în 17 decembrie 1979 a fost trecut în rezervă, cu drept de pensie. Destituirea sa din funcție coincide, pe de o parte, cu fuga lui Pacepa, care a provocat un cutremur în toate structurile de comandă din Securitate, dar și cu cresterea fobiilor antisovietice ale lui Ceaușescu (care nu uitase că Mihai Caraman primise distincții militare sovietice și gradul onorific de căpitan KGB, în urma reușitei operațiunilor sale în Franța). Pretextul a fost averea pe care fostul spion o acumulase și nu o putea justifica, în conformitate cu celebra Lege 18 a „ilicitului”.
„Marginalizarea" lui Caraman, care și-a petrecut ultimul deceniu al regimului comunist într-un lung „concediu" în solitudinea vilei sale de la Cheia, din județul Prahova, a încetat după 1989. „Revoluția" avea nevoie de „cadre de încredere", iar Caraman, prin serviciile aduse în trecut Moscovei era, în mod firesc, printre acestea. La 18 ianuarie 1990, a fost reîncadrat ca ofițer activ, în funcția de adjunct al ministrului Apărării Naționale (generalul Nicolae Militaru, care a și recunoscut public colaborarea sa anterioară cu sovieticii) și numit comandant al Centrului de Informații Externe. A devenit ulterior director al Serviciului de Informații Externe (SIE), cu rang de ministru, funcție îndeplinită până la data de 9 aprilie 1992, când a fost eliberat de la comandă, „solicitând” pensionarea.
Cererea sa era strâns legată de două întâmplări. În ordine cronologică, este vorba mai întâi de debarcarea în forță a lui Petre Roman din funcția de prim-ministru. Într-o notă a SIE, nedatată, se arată: „Despre generalul (r) Caraman Mihai există urmatoarele semnalări: în prezent este consilier special al liderului PD Petre Roman în probleme SIE și alte componente din sistemul siguranței naționale. Se află în relații foarte bune cu Petre Roman, relații care constituie o continuare a legăturilor pe care le-au avut în perioada în care ambii erau în Franța". Petre Roman a negat ulterior, probându-și punctul de vedere în fața comisiei parlamentare abilitate, orice relație cu serviciile de spionaj ale Securității - aceasta, cu ocazia scandalului provocat de dezvăluiri ale generalului Grigoraș, despre lista lui Adrian Severin cu spionii din mass-media şi partide politice, făcute publice în august 1998. Al doilea moment privește vizita secretarului general NATO la București, din vara anului 1992 - se pare că demiterea lui Caraman a figurat pe agenda pregătirii acestei importante vizite a oficialului Alianței Nord-Atlantice în Romania, ca o solicitare adresată regimului Iliescu.
Trecerea în rezervă a lui Caraman nu a însemnat încetarea totală a activității sale. În fișa personal, mai apare mențiunea unei ultime misiuni peste hotare, fără să i se precizeze natura: „1992-1994, Iugoslavia". Ce căuta fostul spion comunist la curtea lui Miloșevici, de cine a fost trimis și cu ce sarcini, nu se știe. Dar se poate bănui... De asemenea, în septembrie 1992, Caraman avea să provoace un ultim scandal internațional, care a compromis grav imaginea României și a Frantei în raport cu NATO. Compromitere care servea de minune intereselor Rusiei de a păstra - în raport cu implozia politico-socială din acel an - un minim echilibru de forțe în raport cu inamicul său istoric.
Numirea lui Mihai Caraman în fruntea spionajului român stârnise la momentul la care s-a produs, fără îndoială, nemulțumirile - sau cel puțin nedumerirea cancelariilor occidentale. A pune într-o asemenea funcție pe acela care a adus, prin acțiunile sale de spionaj, cele mai mari daune NATO și o serioasă știrbire a prestigiului contraspionajului francez, crease României imaginea unei țări care se arăta mai degrabă orientată spre vechii aliați din Pactul de la Varșovia, decât spre Occident. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în aprilie 1991, Ion Iliescu avea să semneze la Moscova un rușinos tratat cu URSS. Din 1992, prăbușirea colosului sovietic a ridicat problema unei reorientări în politica de alianțe a României: comuniștii reformiști de la București descopereau, în sfârșit, ca nu poți „construi capitalismul" având ca model tocmai Moscova. Ca urmare, Serviciul de Informații Externe a lansat o serie de operațiuni în Occident, pentru „recâștigarea" terenului pierdut prin orientarea pro-sovietică a spionajului românesc după 1989.
Prima operațiune a însemnat și prima gafă de proporții. Cu aprobarea generalului Ioan Talpeș, generalul Constantin Silinescu a realizat în toamna anului 1996 o întâlnire cu Mihai Caraman, prilej cu care acesta a informat că „un extras al dosarului Hernu a fost predat de acesta către DST și Directia Supravegherii Teritoriului, (contraspionajul francez) în luna septembrie 1992". Charles Hernu, fost ministru al apărării între 1981 si 1985 era dovedit, prin aceste documente, drept spion al Securității române, între 1953 și 1963. Urmarea acestei „cooperări" inițiate cu francezii, făcută „după ureche" și cu mentalitatea operațiunilor comuniste de compromitere, a avut un efect invers. Ceea ce denotă „profesionalismul" unor cadre de comandă din SIE, provenite în majoritate din fosta Securitate sau - o dată cu venirea lui Ioan Talpeș - din structurile de informații ale armatei, care puteau fi lesne depistați: și în civil fiind, salutau cu „-Să trăiți!". E drept, fără să bată din călcâie și să-și lungească palma pe o vipușcă inexistentă.

Au trecut patru ani până când în Franța a izbucnit un scandal serios. Jaques Fournet, fost director al DST, care primise în 1992 aceste documente, făcuse confidențe față de doi ziariști de la L'Express, cu privire la activitatea de spion a lui Hernu, informații care fuseseră clasate ca secrete de stat la solicitarea președintelui Mitterand. După publicarea acestor dovezi provenite din arhivele SIE în prestigiosul săptămânal francez la 31 octombrie 1996, a început o adevărată furtună diplomatică asupra Bucureștiului. Iar la București a început, cum se întâmplă deseori, căutarea „acarului Păun".
Generalul Mihai Caraman, care era trecut în rezervă din aprilie 1992, a menționat, la solicitarea lui Silinescu, că „materialul i-a fost predat înaintea plecării în Franța, de către generalul de divizie Tănăsescu Alexandru, pentru a-i consolida lui cartea de vizită" - în ciuda faptului că la acea dată Caraman era trecut în rezervă și nu mai avea acces la date secrete, iar vizita sa nu era una oficială, ci în scop personal. Fapta era una de natura penală: printr-un ordin pe unitate din iulie 1992, pentru a împiedica orice scurgere de informații, din arhivele SIE nu se putea scoate vreun dosar fără „acordul și informarea șefului statului" - adică a lui Ion Iliescu. Simțind pericolul unei eventuale incriminări penale, mai ales în situația de dizgrație în care se afla fostul său protector politic Petre Roman, la începutul lunii noiembrie a anului 1996, Mihai Caraman „a rugat ca generalul Talpeș Ioan să-l primească, pentru a detalia cazul, deja făcut public" și „a relata unele aspecte deosebite legate de mediatizarea cazului Hernu" - citat dintr-un raport al unui ofițer superior SIE.

Problema era una extrem de delicată: cel care fotocopiase și furnizase fără aprobare spionului pensionar Caraman acel dosar incendiar era generalul Alexandru (Bebe) Tănăsescu, mâna dreaptă și bunul prieten al directorului SIE Ioan Talpeș. Așa că nu s-a întâmplat mare lucru: acarul Păun a scapat, de astă dată, cu fața curată: „Atât față de generalul Constantin Silinescu, cât și în discuția purtată ulterior cu Mihai Caraman, generalul Talpeș Ioan și-a manifestat surprinderea față de acțiunea generalului Tănăsescu Alexandru, angajându-se să ia masurile cuvenite împotriva celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat, deși gravitatea acțiunii era evidentă. Singura măsură întreprinsă a fost întâlnirea cu șeful DST, la Paris, în cursul lunii decembrie 1996, stabilindu-se modalitatea de aplanare a cazului. Pe plan intern, la nivel SIE, dosarul a mai fost fotocopiat din nou la 8 ianuarie 1997, din ordinul generalului Tănăsescu Alexandru, fără aprobarea consilului de conducere a SIE și fără a se cunoaște în ce scop". Nici nu s-a aflat până astăzi, iar generalul Tănăsescu, a dus în mormânt cu el acest secret, în noaptea de 19 ianuarie a anului 2003, la varsta de 58 de ani. Cert e un singur lucru, consemnat în rapoartele SIE: Caraman se retrăgea în glorie, dând o ultimă lovitură „dușmanului". După cum consemna un raport intern, „Afacerea Hernu" și implicarea spionajului românesc de după 1989 în acest caz „a stârnit întreaga campanie de presă cu repercusiuni negative asupra stării psihologice a cadrelor SIE și a dezvoltării relațiilor de parteneriat cu serviciile similare din țările NATO". Dar, pe lângă această acțiune directă, Mihai Caraman a mai lăsat o moștenire importantă pentru SIE: rețeaua sa.

O dată cu reactivarea sa și numirea în fruntea spionajului românesc în 1990, Mihai Caraman și-a promovat vechi apropiați, din structurile de protecție contrainformativă pe care le comandase până în 1979, cărora le-a adăugat alți ofițeri din fosta UM 0195 a generalului Ioan Moț, înființaăa după fuga lui Pacepa în Occident, unitate care avea sarcina să controleze „loialitatea" cadrelor. Caraman s-a inconjurat de o echipă de adjuncți pe a căror fidelitate miza: Victor Nănescu, Alexandru Tănăsescu, Vasile Angelescu și Constantin Silinescu. Dintre aceștia, doar generalul Angelescu nu a făcut obiectul scandalurilor, dintre care unele au răbufnit chiar în presă, sau al contestărilor interne.

Dar reactivarea lui Vasile Angelescu de către Caraman a fost, pentru omologii din serviciile secrete occidentale, o nouă probă de ostilitate arătată de nou-creatul SIE, care se arăta astfel un continuator fidel al practicilor vechii Securități. Aceasta, dintr-un motiv evident: generalul Angelescu comandase, în cadrul vechilor structuri ale Direcției de Informații Externe, unitatea specială „Z". Aceasta unitate era corespondentul celebrei și temutei brigăzi speciale din cadrul KGB, care se ocupa de „afaceri umede" - adică de lichidarea fizică a defectorilor din serviciile secrete, ca și a „emigranților" deosebit de incomozi pentru regim. Iar unitatea „Z" avea treabă îndestul cu identificarea și aducerea la îndeplinire a celor aproape 30 de sentințe de condamnare la moarte pronunțate în contumacie iîn cazul a tot atâția „trădători" din Securitate care, de-a lungul timpului, „au ales libertatea". Lista începea, lesne de înțeles, cu generalul Ion Mihai Pacepa. Angelescu nu a stat prea mult în cadrul SIE, pensionându-se pe motive de vârstă - dar nu înainte de a-și promova în serviciu un om de încredere: colonelul Biriș, promovat în funcția de șef al „unităților speciale tehnico-științifice”. Despre activitatea succesorului lui Angelescu se știe că a fost implicat, alături de Victor Nănescu, într-o afacere dubioasă privind achiziționarea de automobile Mercedes pentru dotarea parcului de mașini al SIE: spionul „subțire" cu cheltuială se ține... Revenind la Angelescu, după pensionare acesta a fost văzut deseori în compania altor pensionari din spionajul fostei Securități, unii cu scurte stagii în SIE, precum generalii Domițian Baltei, Dragu Haralambie, Ion Moraru și Nicolae Irinoiu.

În ordinea vârstei, al doilea personaj din „cvartetul de coarde" al lui Caraman a fost generalul de divizie Victor Nănescu (alias „Banu” - numele său conspirativ), readus în funcția de locțiitor al directorului, deși trecuse bine de 60 de ani, era considerat încă „de neînlocuit", după opinia lui Tănăsescu (însușită, după surse interne, și de Talpeș, succesorul lui Caraman). Acesta mai îndeplinise funcția de locțiitor și înainte de fuga lui Pacepa (între 1974 și 1979 a fost șef de direcție în CIE). Când Caraman a construit structurile de comandă ale SIE în perioada 21 ianuarie 1990 - 20 august 1990, reactivându-și apropiații, a fost printre primii avuți în vedere. Venerabilul spion a ieșit din serviciu la 68 de ani, în octombrie 1995, nu înainte de a trage câteva „tunuri". Mai întâi, în buna tradiție a spionilor în tranziție, și-a însușit o casă conspirativă a Securității din strada Miciurin, fostă proprietate a Securității, pe nume „legendat" („Popescu Alexandru"). Când a fost pus să o returneze, a amenințat că, dacă nu îi este lăsată, poate câștiga alta rapid, vânzând informațiile la care a avut acces de-a lungul timpului. Jocul tare al bătrânului spion a ținut, probabil și datorită relației sale apropiate cu Vasile Ionel, omul de încredere al lui Ion Iliescu. Se numără printre generalii SIE care „s-au bucurat" de împrumuturile preferențiale de la Bancorex. Nănescu este cel care a servit drept „profesor" cadrelor din SIE în privința propriei chiverniseli, pe banii instituției - mai întâi, pentru subalternul și succesorul său într-ale „logisticii", colonelul Nicolae Gafița.

La întrebarea lui Sorin Roșca Stănescu „-Este adevărat că generalul Caraman a lucrat pentru KGB?”, Pacepa răspundea senin: „-Da. În anii 1960, când era șeful rezidenței DIE din Paris, Caraman a ținut legătura cu doi agenți din eșalonul superior al NATO: colonelul turc Nahit Imre, director financiar adjunct, și Francois Rousilhe, un francez din conducerea departamentului de păstrare a documentelor secrete. Informațiile furnizate de acestia au fost atât de importante pentru mareșalii sovietici încât Moscova i-a dat lui Caraman un consilier personal: colonelul KGB Vladimir Archipov, acoperit ca diplomat la ambasada sovietică din Paris. Archipov a avut sarcina exclusivă de a-i dirija pe cei doi agenți în NATO. El l-a recrutat pe Caraman, l-a remunerat, și l-a făcut singurul ofițer român decorat de Kremlin pentru <<Merite excepționale împotriva NATO>>.

În 1969, adjunctul lui Caraman la Paris, locotenent colonelul Ion Iacobescu, care cunoștea ambii agenți, a cerut azil politic în SUA. Curând, Roussilhe și Imre au fost arestați de organele franceze. În 1972, a apărut la Paris cartea Rețeaua Caraman, care a dezvăluit că acești agenți, recrutați de DIE dar conduși de KGB, <<au zdruncinat NATO din temelii>>.

Pacepa își continua confesiunea din 2006: „În octombrie 1970, l-am însoțit pe Ceaușescu în prima sa vizită oficială în SUA, și la 27 octombrie am asistat la o discuție privată cu președintele Richard Nixon. <<-Nick, aliindu-te cu rușii ca să ne penetrezi NATO a fost cea mai mare tâmpenie a vieții tale!>>, i-a spus Nixon cu franchețea ce-l caracteriza.

După ce am <<trădat>> Securitatea, am aflat de la Yves Bonnet, șeful DST-ului (Direcția Securității Teritoriului) francez, că doar schimbarea planurilor de perspectiva ale NATO până la sfârșitul anilor 1980, cuprinse în miile de documente pe care Rousilhe le-a dat KGB-ului via Caraman, a costat Alianța Atlantică patru sute milioane de dolari. Tot de la Bonnet am aflat că cei din conducerea Alianței Nord Atlantice l-au declarat pe Ion Iacobescu, care era condamnat la moarte de București, <<eroul care a salvat NATO>>.

În 1977, șeful Directiei III (Contraspionaj) a Securității, generalul locotenent Gheorghe Moga, a intrat agitat în biroul meu. <<-KGB l-a reactivat pe Caraman!>>, mi-a spus Moțul, cum obișnuiam să-l chem în anii când mi-a fost subordonat în DIE. Caraman avea atunci gradul de general-maior și era șeful Direcției de Contrainformații a DIE.

L-am sunat pe Ceaușescu și peste un sfert de oră eram în biroul lui împreună cu Moga, care i-a citit discuția, înregistrată secret pe bandă, dintre Caraman și un ofițer acoperit al KGB venit temporar la București. Din conținutul ei rezulta că KGB a întrerupt brusc legătura cu Caraman în 1969, dupa dispariția lui Iacobescu, și că a restabilit-o acum la București. Ceaușescu a rămas mut minute în șir. Apoi a ordonat ca <<Porcu'>> să fie trecut în rezervă, dar sa aibă microfoane și în pantofi.

În 1990, Ion Iliescu l-a scos pe Caraman de la naftalină și l-a numit șef al <<noului>> serviciu de informații externe al României. La scurt timp, generalul Moga a murit subit, în împrejurări neelucidate nici azi. Câteva luni mai târziu a dispărut și generalul Nicolae Doicaru care, ca prim adjunct al ministrului de Interne, fusese însărcinat cu supravegherea informativă a lui Caraman.

Doicaru a murit, chipurile, într-un accident de vânătoare, dar autoritățile române au interzis autopsierea cadavrului, pe care familia l-a putut vedea doar câteva minute înainte de înmormântare”, mai povestea Pacepa.

Silviu Leahu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro