Dincolo de istoria oficială, există o alta secretă, rezervată doar inițiaților, din perspectiva căreia faptele istorice aparent inexplicabile capătă semnificație iar înlănțuirea lor prinde contur conform unei logici oculte. De la Zamolxis, adeptul și oficiantul unui cult pitagoreic, la domnitorii medievali, membri ai diferitelor ordine cavalerești, adesea rivale, și conducătorii de după 1848, puternic influențați de unele ramuri ale masoneriei, mulți dintre liderii formali și informali ai formațiunilor statale de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic au avut legături directe cu felurite organizații secrete, ascunse ochilor plebeilor, dar care au influențat adesea decisiv factorul politic. În special evenimentele din perioada 1859-1939 au cunoscut o puternică înrâurire pe această cale dar nu numai...

Una dintre primele societăți inițiatice de la noi a fost Ordinul Dragonului. Acesta era un ordin cavaleresc al nobilimii cu filiații și implicații în zona germanică din Transilvania. Membrii acestei grupări purtau o mantie, roșie în față, verde în spate, aveau sigilii și simbolul lor era Dragonul. Tatălui lui Vlad Țepeș, domnitorul Vlad II „Dracul” (1393-1447), i se mai spunea și Dragonul pentru că făcea parte din acest ordin. (Asocierea Țepeș - Dracula s-a făcut, vicios, și pe această cale.) Vlad II și-a primit titlul de „Dracul”, după ce a fost primit pe 13 decembrie 1431 în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Ordinul își propunea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familiile nobiliare imperiale de Imperiul Otoman. La 12 decembrie 1408 este instituit în numele lui Iisus Hristos, Ordinul cavaleresc al Dragonului care numără în Primul Cerc un număr fix de 24 de cavaleri. În momentul morţii unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Al doilea cerc nu avea un număr precizat de cavaleri. Întreaga suprafaţă geografică a Regatului Ungariei va fi împărţită în „cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Dragonului, ce îşi buclează coada în jurul gâtului, aidoma unui cerc, cetatea Severinului şi Banatul adiacent făcând parte din primul cerc de apărare, adică cel mai expus atacurilor. Ordinul era constituit dintr-un grup de nobili de cel mai înalt grad, dintre cei care în Ungaria şi în Polonia erau numiţi „magnaţi”, adică „mai-marii”. Cavalerii Ordinului trebuiau să fie până la moarte tovarăşii de încredere ai Regelui. Toţi erau magnaţi (mari feudali) unguri și numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinţ al Galiţiei, şi pe Vlad II, cărora le-a dat această dovadă de încredere. Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin al Dragonului, încât, o dată ajuns domn al Ţării Româneşti, a pus să se bată pe monede, ca o emblemă a lui, acel dragon — de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul sau „Drăculea”, adică Dragonul.

În 1444, Regele Ungariei, Vladislav I, a declarat război Imperiului Otoman și a lansat Bătălia de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-și îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului și ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc.

O parte dintre marii boieri români din partea de Răsărit, Moldova și Valahia, au format ordinul numit Igiptia Iclizia Valahia Ecli. Există pietre tombale, pietre de mormânt ale unor voievozi, sigilii pe care găsim aceste inițiale IIVE, iar aceștia semnau cu patru puncte după iscălitură, iar ceilalți, afiliați Dragonului, cu trei puncte după nume.

Războiul dintre Matei Basarab și Vasile Lupu a avut o cauză și faptul că fiecare aparținea altui ordin cavaleresc. Astfel de războaie au mai avut loc pe teritoriul României, cauza fiind rivalitățile dintre ordinele cavalerești din care făceau parte domnitorii.

Aceste ordine erau ezoterice, practicau anumite ritualuri. Ordinul Dragonului s-a păstrat în Transilvania până la Al Doilea Război Mondial. Era un ordin secret și foarte închis. Ordinul avea două aripi, una creștină și una păgână. Există familii din Transilvania, care au emigrat în Occident și păstrează și astăzi această credință.

Dimitrie Cantemir a făcut și el parte dintr-o societate secretă, fiind rosicrucian. Potrivit unei legende, capul său a fost luat după moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rosicrucian din Scoția. O lojă masonică purtând numele său și al cărei Venerabil a fost și Mihail Sadoveanu, a funcționat în perioada interbelică a secolului trecut la Iași. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, in 1935. 

La patru secole de la apariţia sa şi în ciuda a numeroaselor studii şi cărţi care i-au fost consacrate de eminenţi istorici ai ideilor, rosicrucianismul rămâne o mişcare spirituală şi culturală enigmatică, scrie www.esoterica.ro. Este şi acesta un semn că avertismentele din primele rânduri şi din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deşert: „Nimic din ceea ce se află rostit şi adus la cunoştinţă tuturor, cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu uşurătate şi să nu fie socotit ca o născocire deşartă şi cu atît mai puţin să nu fie primit ca şi când ar fi doar o închipuire a noastră. (…) Noi nu ieşim la vânătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtaşi ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (când va sosi clipa) vrem să vă aducem în faţa unei înfăţişări, înţelegeri, mărturisiri şi cunoaşteri a tuturor tainelor, cunoaştere care să fie dreaptă, simplă, uşoară şi fără ascunzişuri”. Cele trei manifeste fondatoare ale rosicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis şi Hochzeit Christiani Rosencreutz anno 1459), apărute în 1614, 1615 şi 1616, datorate pastorului Johann Valentin Andreae, au stârnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulaţia şi de interesul cu care erau lecturate şi interpretate, cât şi de abundenta literatură pe care au generat-o cele trei cărţi în primele decenii după apariţia lor. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaştere nu urmărea doar restaurarea înţelepciunii antice, ci şi reforma generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase, sociale şi culturale; în cazul rosicrucianismului era vorba de „accelerarea procesului de renovatio al lumii occidentale” (Mircea Eliade). Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de o triplă criză a civilizaţiei occidentale: în domeniul politic, opoziţia între absolutism şi idealul puterii contractuale fondate pe dreptul natural; în domeniul religios, nevoia de a transcende clivajele dogmatice şi de a deschide spiritualitatea către natură şi lumea materială; în domeniul ştiinţific, tensiunea între concepţia mecanicistă a unui univers închis în el însuşi şi convingerea că arhitectonica lumii are sens. „Scrierile apărute sub baniera rosicrucianismului propuneau o soluţie la toate aceste probleme, şi îl duceau pe om spre perfecţiune, să poată înţelege propria lui nobleţe, şi de ce se numeşte microcosmos, şi cît poate cuprinde din Natură cunoaşterea lui”, spunea Roland Edighoffer. Mişcarea rosicruciană originală este dificil de înţeles fără o atentă observare a climatului politico-religios şi intelectual al redactării şi publicării Bibliei rosicruciene. Era un timp dominat de strania figură a Împăratului alchimist Rudolf de Habsburg, de recesiunea economică, de aşteptarea sfîrşitului lumii, de proliferarea calculelor astronomice. Era un „timp al sintezelor, al antologiilor, dar şi al viselor, al delirurilor” (Bernard Gorceix), iar aceste nelinişti se traduceau prin nemaiîntâlnita efervescenţă literară, filosofică şi artistică: publicarea operelor lui Paracelsus, ale filosofului mistic Valentin Weigel, ale lui Jacob Bohme, iar pe plan artistic avântul manierismului. În aceiaşi ani, Michel Maier publica Atalanta fugiens, o sinteză a artei alchimice, poetice şi muzicale, Henricus Khunrath edita Amphiteatrum sapientiae aeternae. Studiind atmosfera care a înconjurat apariţia scrierilor rosicruciene, Bernard Gorceix găseşte şi explicaţia succesului lor considerabil: Johann Valentin Andreae a ştiut să facă sinteza angoaselor şi speranţelor timpului său; pentru Bernard Gorceix „este de netăgăduit că fabula rosicruciană, între altele, traduce o sumă de aspiraţii politico-religioase complexe, în Suabia începutului de secol XVII, după imaginea unei epoci şi a unei societăţi ale cărei contradicţii insuportabile urmau să se rezolve într-un război pe cât de lung, pe atât de confuz”. Goethe se întreba într-un poem esoteric: „Aşadar, cine a împletit Trandafirul cu Crucea?”. (www.esoterica.ro)

Apartenenţa lui Cantemir la diferitele societăţi iniţiatice ale vremii a fost motiv de dispută în diferite ocazii. Nu era însă nimic neobişnuit ca un Iluminat al epocii să nu facă parte din elita culturală şi ştiinţifică de la acea vreme.

De la început trebuie avut în vedere un aspect al Masoneriei româneşti, încă nerelatat la adevărata sa valoare istorică. Da, este adevărat că Masoneria ajunge în Românie în prima jumătate a secolului al XVII-lea, însă filiaţiunile diferă. Masoneria românească nu are la bază nici Masoneria franceză şi nici pe cea engleză.

Începuturile Masoneriei româneşti sunt influenţate de contextul epocii, în special de cel comercial şi politico-regional. Vorbim aici de influenţele Masoneriei italiene - în special veneţiene (foarte variate, la fel cum se întâmpla şi în alte părţi ale Europei), ale celei germane, portugheze şi greceşti (a se citi turceşti, prin prisma Marelui Orient de la Istanbul sau Constantinopole, înţesat de grecii fanarioţi). 

Moldova este un caz aparte, deoarece filiaţiunile au fost de două feluri: germanice şi turceşti (a se citi genoveze, prin prisma comerţului făcut de marinarii genovezi via Constantinopole). Masoneria germanică avea profunde influenţe rosicruciene.

Nu trebuie uitată, ceea ce se întâmplă des, existenţa Marelui Orient de la Istanbul/Constantinopole (numele nu are legătură cu ceea ce înseamnă astăzi Mare Orient), ulterior devenit Marele Orient Otoman sau Marele Orient al Turciei. Este adevărat că a sa continuitate nu poate fi susţinută în sens arhivistic pentru că Lojile erau suverane şi acestea variau în ceea ce priveşte apartenenţa. Prin urmare, cele trei structuri nu sunt una şi aceeaşi, însă ele au existat.

Chiar dacă majoritatea consideră că al său contact cu Masoneria a fost în Imperiul Ţarist, o altă posibilă variantă poate să fie chiar Înalta Poartă, acolo unde Cantemir se dedică studiului şi aprofundării cunoştinţelor sale.

În perioada şederii sale în Imperiul Ţarist, Petru cel Mare, Iluminat şi presupus aducător al Masoneriei în Rusia, după ce a fost iniţiat la Londra, fondează prima Lojă Masonică rusească în Sankt Petersburg în 1721 (conform unor surse istorice) sau la Riga (conform altor surse istorice). Această Lojă Masonică intră în 1730 sub obedienţa Londrei (sub conducerea Generalului James Keith). Surse istorice confirmă faptul că Loja cunoscută sub titlul distinctiv de Steaua Nordului încă funcţiona în anul 1750.

Un alt apropiat al lui Cantemir a fost Tolstoi (a nu se confunda cu Lev Tolstoi, un descendent al acestuia), Ambasadorul ţarist pe lângă Înalta Poartă şi Contele Gavril Ivanovici Golovin, Cancelar al Imperiului Ţarist. Se spune că Dimitrie Cantemir a fost rosicrucian, iar capul său a fost îngropat într-un cimitir din Scoţia, pe domeniul familiei Rosslyn. 

În secolul al XVIII-lea, în Transilvania au apărut loje masonice, acordând gradul de „cavaler binefăcător”. În Muntenia, masoneria a ajuns în anul 1735, pe vremea lui Constantin Mavrocordat. Constantin Mavrocordat (27 februarie 1711, Constantinopole – 23 noiembrie 1769, Iași) a fost Domn al Țării Românești și al Moldovei. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 - 29 iunie 1743; aprilie 1748 - 31 august 1749 și 29 iunie 1769 - 23 noiembrie 1769.

S-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopole și a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară. A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti, cu care a avut trei fii, Ion Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812), Demetre (1744-1817), Maria Balș (n. ?- d. 1770), Ecaterina Racoviță.

A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci. Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins. În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

Alexandru Ipsilanti a fost domn al Ţării Româneşti între 1774-1782 şi 1796-1797, dar şi în Moldova, în perioada decembrie 1786-1788. S-a remarcat prin reorganizarea aparatului admnistrativ şi prin ocârmuire înţeleaptă. De asemenea, Ipsilanti a organizat tribunalele şi a tipărit o condică de legi în limba română. Se trăgea dintr-o familie grecească din Constantinopol, care s-a stabilit în ţară şi s-a încuscrit cu boierii români. Înainte de a primi domnia, a fost dragoman al Porţii. „Grec din Fanar, posesorul unei largi culturi, a guvernat cu înţelepciune, a reorganizat aparatul administrativ şi s-a străduit să asigure stabilitatea economică şi demografică. În a doua domnie, a dispus ca bisericile din Curtea Domnească din Târgovişte cea de Jos şi cea de Sus şi Biserica Sfintei Vineri  să aibă 6 preoţi şi 2 diaconi, 4 cântăreţi şi 5 grămătici scutiţi de toate dările. Se pare că în timpul său toate bisericile din incinta Curţii funcţionau”, se arată în Enciclopedia Oraşului Târgovişte. Prima investire s-a făcut contrar voinţei boierilor munteni care, potrivit unui document olandez din 3 noiembrie 1774, aleseseră „ca domn al lor pe Ştefan Prascoveanu”. În timpul scurtei sale domnii din Moldova, ienicerii trimişi să păzească graniţele de ruşi au atacat Iaşiul pe care l-au prădat; ienicerii atacă şi palatul domnesc, de unde abia sunt respinşi, jefuiesc satele, de unde iau o mulţime de vite. Dupa aceea, Ipsilanti se lasă luat prizonier de austrieci.  În a doua domnie din Ţara Românească a fost lacom. Pierde tronul din cauza intervenţiilor amiralului Chiuciuc Husein care, trebuind să lupte împotriva lui Pasvatnoglu, cere ca în locul bătrânului Ipsilanti sa fie numit Constantin Hangerli.

Următorul mason pe tronurile Principatelor Dunărene a fost Alexandru Moruzi (1750 - 1816), Domn în Moldova: martie 1792 - ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 - august 1806 și 17 octombrie 1806 - 19 martie 1807 și în Țara Românească: ianuarie 1793 - august 1796 și martie 1799 - octombrie 1801. A fost fiul lui Constantin Moruzi.

Alexandru Moruzi reușește să preia tronul Moldovei după războiul ruso-austriaco-turc (1788 - 1792). În această primă domnie a fost ocupat cu restabilirea ordinii după retragerea din țară a oștilor prădătoare rusești. Trecut în Țara Românească își arată repede lăcomia pentru bani. A exploatat mereu populația, a cumpărat ieftin o cantitate enormă de grâu și l-a vândut la un preț aproape înzecit locuitorilor înfometați. A fost destituit printr-un joc de intrigi la Constantinopol și înlocuit cu Alexandru Vodă Ipsilanti. Reîntronat în 1799, continuă strângerea dărilor apăsătoare ale lui Constantin Hangerli. O altă nenorocire pentru țară o reprezentau incursiunile prădătoare și sângeroase ale pașei Pazvanoglu de la Vidin. Ajutoarele primite de la sultan s-au dovedit mai mult un lucru rău, pentru că oastea turcească s-a alăturat repede hoardelor care prădau și ardeau Târgu Jiu și Craiova. Domnitorul Alexandru Moruzi recunoscându-și neputința, și-a cerut singur mazilirea (1801). A fost din nou numit în Moldova (1802), la insistențele francezilor, însă a trecut repede de partea politicii rusești, țesând intrigi împotriva Franței împreună cu fratele său Dumitrache, dragomanul Porții. În timpul celor cinci domnii, a făcut și lucruri bune: a construit un spital pentru ciumați și o fabrică de hârtie la Afumați. A fost căsătorit cu Zoe, fiica lui Lascarache și a Ilenei Rosetti. Inițiat în francmasonerie la 24 martie 1776, în Loja St. Andreas din Sibiu, primește în același an gradele de Companion, Maestru și Maestru Perfect. Arhivele masonice îl înregistrează ca Venerabil al unor loji de la București (1786) și Iași (1803).

După anul 1800, masoneria a existat și în Turcia, unde domnitorii români mergeau pentru a fi inițiați. Nucleul masonic s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, având ca reprezentanți pe Alecsandri, Kogălniceanu, Bălcescu dar și Cuza. Aceștia erau inițiați în loji masonice franceze sau germanice.

Celebrul revoluționar Horea, un personaj bogat, proprietar de joagăr, era și el mason. Se spune că el fusese inițiat la Viena și făcea parte dintr-o lojă din Capitala Imperiului. Așa se explică și faptul că a fost, de mai multe ori, primit în audiență de Iosif al II-lea. Există documente care redau discursul său, în fața Împăratului, presărat cu termeni masonici. La 31 martie 1784, avut loc una din cele trei audiențe ale lui Horea la împăratul Iosif al II-lea. Horea i-a prezentat Împăratului situația iobagilor români din Apuseni. O dovadă că Horea era într-adevăr mason este adusă în cartea scrisă de preotul român stabilit la Viena, Nicolae Dura. Aici apare traducerea unui document al cancelariei imperiale cu trimitere la Horea şi o asociaţia secretă de la Viena „Kreuzbruderschaft“, de care ar fi aparținut - în traducere „Frăţia de Cruce“.

În timpul iernii 1783-1784, petrecută la Viena, Horea a avut contacte cu un fost ofiţer din armata rusă, Mihail Popescu, agent secret al ruşilor şi al domnitorului Alexandru Constantin Mavrocordat, cel care a adus masoneria in Ţările Române. Legătura lui Horea cu Cancelaria Imperială i-a fost făcută de un anume Ignatius Born, francmason devotat, arhicunoscut, geolog si mineralog, din Alba Iulia de fel. Horea fusese iobag pe moşia lui, lucrase pentru acesta, inclusiv scotea aur din minele lui. E de presupus că Born l-a iniţiat în tainele masoneriei. Era unul dintre apropiaţii Împăratului Iosif al II-lea. În casa lui din Viena (unde Horea a fost primit de multe ori), exista un grup de savanţi şi artişti masoni. Erau partizani ai Iluminismului şi ai reformelor.

Ipoteza că Horea a fost mason (sau că avut legături cu lojile masonice) a fost lansată de istoricul clujean Ioan Chindriș (fostul director al Bibliotecii Academiei Cluj). Ignatius Born a fondat cea mai importantă lojă masonică din Imperiul Habsburgic. La 23 februarie 1783, când Horea se afla la Viena, conform documentelor, în loja „Frăţia de Cruce” s-a rostit un discurs de omagiere a reformelor Împăratului Iosif al II-lea în limb română. De presupus că aparţinea lui Horea, bun orator. Mai există o discuţie privitoare la masonerie – cea despre o mare cantitate de aur din Apuseni pierdută în timpul răscoalei. S-a spus că aurul a dispărut şi a ajuns în Franţa la lojile masonice, fiind folosit pentru finanţarea pregătirilor Revoluției. În legătură cu subiectul găsim un anume cavaler Joseph Balsamo, un ocultist italian, cunoscut și drept „Contele de Cagliostro” (și ajuns, ulterior personaj al lui Alexandre Dumas), apropiat de Horea dar şi, mai ales, de Împărat. Iosif nu era un revoluţionar, asta e sigur, dar că ar fi vrut să submineze Franţa lui Ludovic e la fel de sigur. Cu acel aur să se fi finanţat lojile și „cluburile de lectură” care agitau spiritele la Paris? Să se fi plătit tipăriturile de propagandă, să se fi cumpărat arme? Un mare mason, Jean Pierre Brissot de Warville (1754-1793), într-o scrisoare „frăţeasca” trimisă Împăratului îi reproşează că l-a abandonat pe Horea, frate cu ei de masonerie.

Ziarul Magyar Hirmondo din Bratislava scria: „Horea are peceţi cu simboluri masonice, iar ţăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt Împărat decât pe el…”

S-a ajuns la răscoală în contextul în care Viena se pregătea de război cu Imperiul Otoman. Iosif al II-lea a dat un decret pentru a se recruta soldaţi cu promisiunea eliberării din iobăgie. Românii, în număr mare, se înscriu voluntari. Nobilii se tem că îşi pierd braţele de muncă de pe moșii. Există şi un element etnic de conflict - nobilii sunt maghiari. Horea se întoarce de la Viena. La 25 octombrie şi 1 noiembrie 1784 vorbeşte moţilor în mari adunări la Brad despre întâlnirile cu Împăratul. „El s-a adresat mulțimii, a arătat chipul Împăratului, crucea şi hrisovul şi a spus că din aceasta se poate vedea că este trimis de Împărat pentru a-i izbăvi pe oameni de tiranie şi pentru a-i face ţărani liberi prin supunerea stapânilor” – a scris un jurnal al timpului din Hamburg. Pe 2 noiembrie, la o altă adunare Horea, Cloşca şi Crişan dau semnalul răscoalei. Au avut ei aprobarea Împăratului pentru acţiune? Era Horea purtătorul unui mesaj imperial? Făcea oare Horea ce i-a cerut sau sugerat Iosif al II-lea, speriat de tendințele separatiste ale nobilimii maghiare? Era și o conjuraţie masonică la mijloc? Răscoala condusă de Horea, Closca şi Crișan va fi fost un laborator masonic pentru pregătirea revoluţiilor care începeau atunci!? Sau Horea şi ceilalţi au acţionat absolut independent, fără ştirea Vienei? Era o ridicare împotriva Vienei sau numai împotriva nobilimii maghiare?

Apusenii au ajuns repede sub controlul răsculaţilor. Mitul „bunului Împărat” se destramă, însă, repede după ce Iosif al II-lea decide represalii la 21 noiembrie. Moţii se retrag. Cum vine şi iarna, cei trei conducatori ai moţilor hotărăsc să înceteze ostilităţile şi să ierneze în munte pentru reîncepe lupta în primăvară. La 14 decembrie, Horea şi Crişan se ascund în munţi. Cloşca la fel, separat. Două săptămâni mai târziu sunt trădaţi, pentru 600 de ducaţi. La 31 ianuarie 1785, Crişan e şi el prins, tot prin trădare. Sunt duşi la Alba-Iulia şi anchetaţi de comisarul imperial Anton Jankovovich. Crişan se sinucide în timpul arestului. Horea şi Closca sunt judecaţi şi condamnaţi la moarte. Au fost traşi pe roată la 28 februarie 1785. Mai întîi Cloşca cu 20 de lovituri de roată, apoi Horea, mort după 4 lovituri. Organele interne au fost îngropate acolo, iar corpurile lor fost tăiate şi puse în ţepe în Apuseni în mai multe sate. Iosif al II-lea a decretat apoi iertarea tuturor răsculaţilor. În curând, va desfiinţa iobăgia. Trasul pe roată în Imperiul habsburgic a fost desfiinţat. Horea şi Cloşca au fost ultimiii executaţi în acest mod. Fuseseră jertfele necesare pentru o nouă ordine socială în Imperiu, dar pe undeva calculele masonice se vor fi încurcat cumva, nu se știe exact cum și de ce...

Tudor Vladimirescu a condus marea răscoală din 1821, ce a marcat începutul istoriei moderne a României. Slugerul Tudor Vladimirescu (1780-1821) a fost, iniţial, voluntar în cetele de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, ceea ce i-a adus, din partea Rusiei, gradul de „paruciuc” şi Ordinul „Sfântul Vladimir”. Alimentat cu ideile revoluţionare apusene ce aveau la bază principiile de egalitate, libertate şi fraternitate, ce constituiseră fundamentul Revoluţiei franceze, dând dovadă de o deosebită luciditate, conştient de posibilităţile existente, dar şi de limite, Tudor Vladimirescu a ştiut să confere mişcării o orientare corespunzătoare situaţiei date. Dar a săvârşit o greşeală ireparabilă. A crezut, ca şi alţi oameni ai vremii, fruntaşi revoluţionari din această parte a Europei, în generozitatea, în înţelegerea şi în sprijinul Țarului Alexandru I. El aştepta încă îndreptarea relelor, de la împăraţi şi despoţi luminaţi. S-a amăgit, în privinţa acestui ajutor, ca şi Horea.

Tudor Vladimirescu a fost iniţiat mason în casa fanariotului Constantin Samurcaş din Bucureşti, într-o lojă eteristă, fiind chezăşluit de tovarăşul său de luptă împotriva turcilor, căpitanul Iordache Olimpiotul, ofiţer în straja domnească, care era un membru activ al Eteriei şi primise misiunea să-l omoare pe Alexandru Vodă Şuţu. Tudor Vladimirescu a pornit răzvrătirea poporului în ianuarie 1821, în acelaşi timp cu grecii, după înfrângerea italienilor şi în plin avânt al Revoluţiei spaniole, din 1820-1823.

O expoziţie de medalii şi însemne masonice la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), organizată în toamna lui 2006, demonstra că astfel de elemente au suscitat, dintotdeauna, şi suscită, încă, interesul viu al medaliştilor, istoricilor sau al colecţionarilor de medalii rare. Însă ele reflectă şi activitatea misterioasă a unei organizaţii vechi de 300 de ani – după documente, sau de peste 5.000 de ani – după tradiţie. Pentru că Masoneria este un fenomen social şi psihologic, care a apărut atunci când, în istorie, mentalul colectiv avea nevoie de el. Pentru că acest fenomen, care „s-a copt” filtrând filosofii şi curente oculte, ezoterism, ştiinţe, mitologie şi ritualistică, găsindu-şi apoi un „trup” organizatoric în confreriile constructorilor medievali, a ţinut treaz interesul oamenilor, încă de la apariţia lui, scria, la momentul evenimentului, Cătălina Opaschi.

De-a lungul istoriei, Masoneria s-a bucurat de admiraţia şi aprobarea unora, sau de hula şi condamnarea altora. Şi, mai ales, pentru că, în ciuda evenimentelor şi catastrofelor care au fost capabile să şteargă din istorie orânduiri, imperii, clase sociale, organizaţii, monumente sau ideologii, Masoneria continuă să existe. Uneori a ieşit în întâmpinarea istoriei, ca în 1848 sau în 1870 – pe baricadele Comunei din Paris; alteori a aşteptat „în aţipire” (căci, în realitate, nu „doarme” niciodată), vremuri mai bune sau mai tolerante. Dar permanent a mers „discret” alături de sau cu istoria, împlicându-se, dacă nu direct, măcar colateral, prin personalităţile care i-au aparţinut. Cine sunt aceşti oameni, care ascultă mult şi vorbesc puţin, care declară că nu au alt ţel decât autoperfecţionarea şi bunăstarea generală a umanităţii? Respectă ei morala şi religia creştină? Dar celelalte religii? Dacă da, de ce sunt condamnaţi de Biserică? Ce sunt ritualurile lor misterioase, nişte jocuri de „băieţi mari”, sau o sublimare a unei antice înţelepciuni codificate? De ce „discriminează” femeile, nepermiţându-le accesul la „mistere”, şi bucurându-se, doar uneori, de prezenţa lor la banchete, deşi le declară respect şi dragoste, oferindu-le trandafiri? Fac ei jocurile unor „oculte” suprastatale nevăzute, sau scopul lor este, cu adevărat, libertatea spiritului şi a societăţii în care trăiesc?

Istoria le-a consemnat, în treacăt, prezenţa, constatând, totuşi, că au fost nelipsiţi în vâltoarea marilor evenimente, care au modelat lumea modernă. Au fost ei cauza, sau obiectul unor evenimente pe care le-au influenţat după crezul cuprins în cele trei cuvinte, capabile să zguduie istoria: libertate, egalitate şi, mai ales, fraternitate? Cine sunt cu adevărat… o ştiu numai ei, chiar dacă, declarativ, ne încredinţează că nu este o confrerie „secretă”, ci „discretă”. Dar discreţia înseamnă taină, şi taina lor încă nu a fost descoperită profanilor… Demersul organizatorilor expoziţiei de faţă a fost acela de a aduce Masoneria ca martoră a evenimentelor istoriei românilor. Şi încercăm să o facem să răspundă: doar bănuită, alături de domnitorii luminaţi – Dimitrie Cantemir şi Constantin Mavrocordat, reformatorul; angajată, alături de revoluţionarii Horea, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti; temător discretă, în spatele domnitorilor Mihail Suţu-bătrânul sau Alexandru Suţu; temerară, braţ la braţ cu „cărvunarii” şi „confederativii”, cu Ion Câmpineanu, Ionică Tăutu, Mitropolitul Leon Gheuca, Episcopul Gherasim Clipa Barnovschi, Iordake Darie Dărmănescu, Mitiţă Filipescu, sau „farmazonul” dovedit Iordake Catargiul, cel dus în surghiun la ruşi. O aflăm fluturând tricolorul, şi însufleţind spiritul şi fapta generaţiei paşoptiste, prin flacăra Bălcescului, a lui C. A. Rosetti, a lui Heliade Rădulescu şi a fraţilor Goleşti şi Brătieni. O aducem martoră a înfăptuirii Templului nostru naţional, în 1859 şi 1918, apoi însoţindu-i în truda ridicării unei naţiuni moderne, pe miniştrii Mihail Kogălniceanu, Ion Ghika, Ion Strat, Ion Bălăceanu sau pe vlăstarele Filipeştilor, Cantacuzinilor, Kretzuleştilor, Sturzeştilor, Filittilor sau Rosetteştilor. Cât din creaţia lor, a tuturor, a fost impuls interior, credinţă şi năzuinţă personală, şi cât a fost datorat Masoneriei, nu ştim să măsurăm. Au folosit ei Masoneria pentru a-şi atinge ţelurile de libertate, unire şi independenţă, sau Masoneria i-a folosit pe ei? Ori folosul a fost reciproc?

Istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub direcția lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iași în 1748 de către italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în Țările Române ca secretar al lui Brâncoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre sașii de la Brașov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucuresti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chișinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic alsacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon. Loja numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox - Arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, „Zorile", majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.

Francmasonii şi Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici şi apostați. Ca exemplu, Episcopul Dunării de jos şi academicianul Mihail Ștefănescu (1823-1892, cunoscut sub numele bisericesc „Melchisedec") a fost şi un însemnat demnitar francmason. În 1821, numeroşi au fost românii afiliaţi la Eteria masonă condusă de Ipsilanti, descendent al domnitorului cu Pravilniceasca condică, dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de Eterie. Scopul Eteriei, întemeiată la Odessa, era internaţional: dărâmarea puterii religioase şi politice a Sultanului în întreaga Peninsula Balcanica cu ajutorul Țarului Alexandru I al Rusiei şi al Patriarhului de la Constantinopole. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Ţara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti.

În 1825, fraţii Golesti, boieri de rang, au întemeiat la Bucuresti o societate paramasonică, „Societatea filarmonică", la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş. Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, „Steaua Dunării", întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de „fraţii farmazoni" care făcuseră în 1848 revoluţia paşoptistă cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând „libertate, dreptate, frăţie", principii de bază ale francmasonilor. La aceşti "farmazoni vechi" se adaugă o seamă de studenţi români din Franta, unii iniţiaţi în loja „Athénée des Étrangers" (Ateneul Străinilor), alţii în „La Rose du Silence" (Trandafirul Tăcerii): printre ei, Alecsandri, Bălcescu, Cuza, Kogălniceanu, Magheru, Negruzzi, Rosetti, Davilla etc. Odinioară, la Bucureşti se spunea: „Începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru şi termini călcat în picioare de mulţime sub formă de bulevard". Multe dintre bulevardele din centrul oraşelor româneşti au denumiri după francmasoni celebri.

Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare, asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile româneşti din Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Ardeal şi Basarabia, unde au militat pentru o unire necondiţională cu Vechiul Regat, cât şi la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în Parlamentul României pentru extinderea anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie şi dreptul de vot pentru ambele sexe, sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor „dreptului strămoşesc”, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar, într-un răstimp de cinci ani, mulţumită și activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de pozitivă.

Francmasoneria română care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, fiind uneori implicată şi în câteva afaceri lumeşti, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între Regele Carol al II-lea şi Marele Maestru Jean Pangal. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului Maritim Român, au ajutat refugiaţii şi prigoniţii să fugă de la Constanţa la Istanbul între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut fi salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei „Struna").

După Război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de Partidul Comunist, care le socotea „organizaţii burghezo-moşiereşti", s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie Unită a României", în frunte cu generalul Pandele şi Mihail Sadoveanu. Dar, în ciuda încercărilor acestora de a împăca Francmasoneria cu Partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în Partidul Comunist şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele sale principii, dând manifestului său prostalinist titlul Lumina vine de la Răsărit, care în simbolica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate. De remarcat situația particulară prin care a trecut Masoneria română – puțin înainte și în timpul celui de –Al Doilea Război Mondial, pentru că, după marea conflagrație și după căderea țării în mâinile comuniștilor, soarta Masoneriei române a fost aceeași cu a celorlalte Frății din Estul Europei: intrarea în adormire.

Anterior, în 1937, Regele României Carol al II –lea, pentru a da o satisfacție de moment extremei drepte pe care spera să o conducă – a decis închiderea lojilor masonice. Opinia publică fusese inflamata de lucrările doctorului Paulescu – referitoare și la Francmasonerie – acesta ridiculizânf ritualurile masonice. Jean Pangal s –a conformat foarte prompt – ceea ce a născut suspiciuni – de exemplu Suveranul Mare Comandor Cowles l–a incriminat în acest sens pe Pangal. Mai ales că Regele Carol al II-lea l-a numit pe Pangal ambasador în Spania și Portugalia - ca o recompensă – țări ostile Frăției. La 5 septembrie 1940, Regele Carol al II–lea a abdicat, puterea revenindu–i generalului Antonescu – autointitulat „Conducător”. În ianuarie 1941, un anume Toma Petrescu scoate o cărțulie anti–masonică. Apar, astfel, pe tarabe numele și adresele francmasonilor români. După 1944, Partidul Comunist Român a tolerat lojile, pentru ca din 1948 să le interzică – ca și în tot restul Europei de Est.

La 27 decembrie 1989, la Bucuresti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumați şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octobrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprindea trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia, depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, a Marii Loji naţionale franceze şi a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franţa). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji. La 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România. Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania, care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format Marea Lojă Naţională Unită din România. În 1997, s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României şi Marea Lojă Naţională din România au încercat să se unească. În 2003, Marea Lojă Naţională a României şi Marea Lojă Naţională din România s-au federat într-o Confederaţie a Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.

Iată ce scria marele ziarist român Pamfil Șeicaru despre roloul Masoneriei în făurirea României moderne: „Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui Mazzini. Nicolae Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria ducea lupta împotriva absolutismului şi afirmarea principiului de libertate a naţiunilor. Prusia absolutistă, Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de unde puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporului român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă în România s’a format la Galaţi şi se numea Steaua României exact titlul publicaţiei lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33, al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai explicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul Împărat al Franţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar. Dar francmasoneria a fost şi este încă puternică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările ortodoxe, în care Biserica nu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei, care, pentru spiritul meu de libertate, însemna să accept directive de la centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale.

Ion C. Brătianu după 1866 s-a desprins de masonerie, de aici situaţia grea a lui Ionel Brătianu la Conferinţa de Pace. Clemenceau nu-i iertă refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917 sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui, Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat, lăsând generalului Averescu conducerea şi negocierile de armistiţiu cu Puterile Centrale. La Conferinţă, el a avut ţinuta dârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod, care era secundul în reprezentarea ţării la Conferinţă, a acceptat să intre într-o loja masonică, cred britanică. Rezultatul s-a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitatea masonică a lui Al. Vaida Voevod: el a sprijinit Garda de Fier şi a mărturisit-o la procesul Gărzii de Fier, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi cita un caz menit să-ţi lămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să plece în Germania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om de stat al Germaniei, din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci avea nevoie să se prezinte ca francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangal, care era şeful masoneriei române, cerându-i să-l căftănească mason gradul 33. Pangal a răspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie de grade etc. Argetoianu enervat i-a replicat: -Tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu, am nevoie de a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şi nimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică?”.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro