Alexandru Ioan Cuza s-a născut în 1820, într-o familie boierească fanariotă aşezată în Moldova la mijlocul secolului XVII, tatăl său fiind ispravnic. Cuza studiază după moda vremii într-un pension din Iaşi şi îşi termină studiile liceale cu bacalaureat la Sorbona. Renunţă iniţial la cursurile Facultăţii de Medicină, urmându-le ulterior pe cele juridice, nefinalizate însă. Se întoarce în Moldova fără titlu academic. În 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, o femeie deloc atrăgătoare, considerată de contemporanii săi chiar „urâtă”, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi nepoata domnitorului în funcţie Mihail Sturdza. Căsătoria este un eşec încă de la început dar prin Elena Rosetti reuşeşte să intre în marea lume nobiliară moldovenească.

Cu toate relaţiile importante, lipsa studiilor nu îi oferă lui Alexandru Ioan Cuza posibilitatea unei cariere aşa încât  primeşte doar o slujbă la judecătoria ţinutului Covurlui. Dar în timp ce soţia rămâne la moşie, acesta îşi ocupa cea mai mare parte a timpului în capitala Moldovei, Iaşi. Aici îşi petrecea viaţa constant în casele boiereşti unde se discuta deschis despre revoluţie, fiind vechi prieten cu Alecsandri şi Kogălniceanu. În seara zilei de 27 martie 1848, la Hotelul Petersburg, are loc adunarea în care se citeşte petiţia de 35 de puncte adresată Prinţului Sturdza, petiţie redactată de Vasile Alecsandri. Mihail Sturdza hotărăşte arestarea tuturor tinerilor din Iaşi, atât celor care au fost la Hotel Petersburg, cât şi a celorlalţi revoluţionari de salon. Acţiunea îl găseşte pe Alexandru Ioan Cuza în casa bunului său prieten Alexandru Mavrocordat la o mică partidă de cărţi. Arestat, este trimis sub escortă la Galaţi pentru a fi transferat la închisoarea de la Măcin, în Dobrogea.

Scăparea vine de la soţia sa, Elena Cuza, ajutată de sora ei Maria Rosetti. Cu ajutorul unei mari sume de bani, prin mijlocirea consulului britanic Cuningham, cumpără întreg echipajul vaporului ce îi transfera peste Dunăre, reuşind astfel să ajungă la Brăila, de unde trece în Transilvania. Se întoarce în ţară un an mai târziu în suita noului domn Grigore Alexandru Ghica. Prietenia cu acesta, datorat în special exilului petrecut împreună, îi asigură accederea în primele funcţii: director al Ministerului de Interne, ulterior pârcălab de Galaţi. Deţine funcţia de pârcălab începând cu 1854 şi până în 1859, indiferent de alte funcţii deţinute în paralel. Fin cunoscător al saloanelor boiereşti, are numeroase relaţii amoroase în special cu soţiile unor importanţi oameni ai vremii. Una singură îi oferă notorietate: relaţia cu soţia caimacamului Nicolae Vogoride.

În scurt timp,  Alexandru Ioan Cuza este primit în armata moldovenească cu gradul de sublocotenent, fără a avea studii, apoi înaintat din grad în grad până la maior şi numit locţiitor al caimacamului. Tânărul Cuza ajunge peste noapte al doilea om ca importanţă în Moldova. Însă funcţia pe care o deţine este extrem de importantă şi presupune, în principal, sprijinirea lui Vogoride în falsificarea alegerilor. Pus în situaţia de a alege între cele două tabere, influenţat şi de Alecsandri şi Kogălniceanu, din poziţia de preşedinte al Comitetului Electoral înlătură orice posibilitate de falsificare după care îşi dă  demisia. Acest gest este recompensat prin intrarea în Divanul Ad-hoc, cât şi în Adunarea Electivă.

În plenul Adunării Elective se distinge prin inexistenţă. Deşi este evident că face parte din rândurile partidei naţionale, voturile sale sunt ambigue. Desele schimbări de opinie creează imaginea atât unei persoane care nu are păreri formate referitoare la chestiunea ţărănească, dar în principal imaginea unei persoane uşor de influenţat. În data de 28 octombrie 1858, cu puţin timp înainte de alegeri, căimăcămia îl avansează în gradul de colonel şi îl numeşte adjunctul Ministrului de Război – locotenent de hatman - cu atribuţii de ministru.

În seara zilei de 3 ianuarie 1859, 31 de reprezentanţi ai partidei naţionale, la care se alătură Alexandru Mavrocordat şi Mihail Kogălniceanu, sprijinit puternic de Vasile Alecsandri, îl aleg pe colonelul Alexandru Ioan Cuza candidat. În ziua de 5 ianuarie 1859 este ales domn al Moldovei, iar în 24 ianuarie 1859 domn al Valahiei, la propunerea lui Vasile Boerescu, viitor ministru în guvernul unificat.

Înainte vreme, însă:

„Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,
Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,
Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz
Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,
Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,
Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.
Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit
Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.
Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.
Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin…”

                                    (Costache Conachi - Ce este nurul)

Fata poetului Costache Conachi, Ecaterina, alintată Cocuța, a fost una dintre marile pasiuni adulterine ale lui Alexandru Ioan Cuza. Măritată cu guvernatorul Moldovei, caimacamul Nicolae Vogoride (cel care-l promovase constant pe Cuza, avansându-l, din simplu locotenent fără studii încheiate, la gradul de colonel și numindu-l ministru de Război), provenea dintr-o familie importantă a aristocrației moldovenești și avea un tată ilustru.

Costache Conachi (1777-1849) a fost unul dintre primii scriitori români, poet al iubirii. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova. Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, „de preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltânea a adus documente „care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească". A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.

Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățământului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere Unirea Principatelor. Și-a început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat până târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic al timpului din Moldova. Sarabanda demnităților sale publice este una impresionantă. Este numit comis, înainte de martie 1803. Apoi, ispravnic al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828). Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiseleff i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiseleff (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mânăstirilor moldovene închinate Sfântului Mormânt (1837).

„Opera sa nu a fost prețuită de nimeni până la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătându-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulând în popor până au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tânguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu”.

Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprâncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc. Poezia sa erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunându-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plâng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu. Versurile sale romanțioase (Poezii, alcătuiri și tălmăciri, 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului său.

Ecaterina Cocuţa Conachi (17 august 1828, Iași - 22 februarie 1870, Roma) a fost fiica logofătului moldovean Costache Conachi şi a Smarandei Negri. Cocuţa Conachi a fost contemporana unei perioade de prefaceri modernizatoare, intrând în contact, prin intermediul numeroasei sale familii (era sora vitregă, după mamă, a lui Costache Negri, a Zulniei, căsătorită cu Vasile Sturdza, fruntaş unionist, a Catincăi şi a maicii Evghenia Negri, la rându-le simpatizante ale ideii de unitate naţională), cu scrieri revoluţionare ce au marcat întreg secolul XIX.

La 2 iunie 1846, s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride, desemnat, după moartea lui Theodor Balș, caimacam al Moldovei, căsătorie aranjată de ilustrul său părinte, ostil cauzei unioniste şi apărător al intereselor otomane în Ţările Române. Însuşi domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a participat la căsătoria celor doi, petrecerea având loc la moşia Ţigăneşti. Au avut împreună trei copii, Emanoil, Maria şi Lucia.

Convingerile civice ale „primei doamne” au devenit manifeste în contextul luptei pentru unire din Moldova. L-a convins pe Nicolae Vogoride să renunţe la desemnarea lui Constantin Catargiu sau Nicolae Cantacuzino ca miniştri, ambii recunoscuţi antiunionişti, ameninţând în caz contrar cu divorţul şi cu plata unor despăgubiri egale în cuantum cu zestrea sa, pierdută în urma unor neinspirate plasamente. Cocuţa Conachi reproşa veneticului din Fanar: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.

A reuşit, prin violarea corespondenţei dintre soţul ei şi demnitarii otomani, să descopere şi să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care Partida Unionistă trebuia să piardă alegerile din Moldova. Scrisorile au fost trimise spre publicare de către Costache Negri și Dimitrie Ralet, prin intermediul ambasadorului francez, cotidianului L’Étoile d’Orient („Steaua Orientului”), care fusese interzis la Iaşi şi apărea la Bruxelles. Scurte rezumate în limba română ale acestor epistole care au făcut înconjurul Europei, au fost publicate şi în Moldova sub numele de Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice. Urmare a gestului său de mare curaj, Puterile Garante au silit prin atitudinea lor Imperiul Otoman să-şi reevalueze poziţia diplomatică faţă de Principate şi să accepte rezultatul favorabil reluării alegerilor decis la Osborne.

După împlinirea actului Unirii, l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa. După moartea acestuia, survenită în 1862, s-a recăsătorit cu Principele Emanuele Ruspoli, care a devenit unul dintre apropiaţii Regelui italian Vittorio Emanuele II. Cocuţa Conachi a cunoscut astfel cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene, fiind o temerară susţinătoare a procesului de unificare, aşa cum se dovedise a fi şi în cazul românesc. A murit doborâtă de febră palustră şi a fost înmormântată, ca și tatăl ei, la moşia familiei de la Ţigăneşti.

Legătura Cocuței cu Alexandru Ioan Cuza este una de notorietate, la intersecția politicului cu pasiunea dezlănțuită. „Prima mare dragoste extraconjugală a lui Cuza se pare că a fost cea pentru Cocuța Vogoride, soția caimacamului antiunionist Nicolae Vogoride. Acesteia îi datorează Cuza ascensiunea rapidă în ierarhia militară – în doar câteva luni ale anului 1857 viitorul domnitor a fost avansat de la gradul de sublocotenent la cel de colonel. Tot Cocuța Vogoride e cea care a transmis unioniștilor scrisori ale soțului ei Nicolae Vogoride, scrisori care dovedeau falsificarea alegerilor din 1857. Acestea au fost folosite de partizanii unirii pentru denunțarea ilegalităților în fața reprezentanților puterilor occidentale și au dus în cele din urmă la anularea scrutinului. Se organizează în anul următor divanele ad-hoc și, în final, Alexandru Ioan Cuza este ales în ianuarie 1859 domn al ambelor Principate Române”, remarcă istoricii rolul decisiv al focoasei amante în cariera politică a liderului unionist.

Un martor îndepărtat al lui Cuza cu focoasa patrioată rămâne conacul în ruină al boierilor Conachi, care se află la Ţigăneşti, la 3 km de Tecuci. „Aici s-a născut şi a trăit mulţi ani Ecaterina Conachi, cea mai bogată moştenitoare din Moldova. În 1857, ea a dezvăluit tentativa Înaltei Porţi de a falsifica alegerile pentru Adunarea ad-hoc de la Iaşi. Istoricii locali susţin că datorită Cocuţei, cum îi spuneau apropiaţii, s-a ajuns la Unirea din 1859.

Ce se întâmplase, de fapt? În 1856, Marile Puteri au decis să îi consulte pe românii din Moldova şi Muntenia în privinţa formei de guvernare şi asupra felului în care vor să fie conduşi. Dar în vara lui 1857, alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate în favoarea anti-unioniştilor, la cererea turcilor, de către caimacamul (locţiitorul de domn) Nicolae Vogoride, un grec împământenit de circa zece ani în Moldova. Vogoride spera ca în acest fel să ajungă el domnitorul Moldovei. Se pare, însă, că soţia lui Vogoride, Ecaterina, fiică de mare boier şi sora lui Costache Negri, mare unionist, este cea care a descoperit corespondenţa incriminatoare dintre Nicolae Vogoride şi ambasadorul turc. Ecaterina, numită în familie Cocuţa, a înmânat scrisorile unioniştilor. Ele au ajuns la Paris, inclusiv în presă, provocând un scandal european.

„Cocuţa însă nu se putea împăca cu gândul că unirea nu mai este posibilă. Scotocind prin seiful soţului a găsit nişte scrisori compromiţătoare pentru Vogoride, pentru că ele veneau de al Istanbul şi de la Ambasada Turciei din Anglia. Erau două categorii de scrisori. În unele era sfătuit cum să obstrucţioneze unirea presa şi în altele i se aduceau felicitări după rezultatul negativ”, spune profesorul de istorie Vasile Ghica.

Dovezile că alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate în favoarea celor care se opuneau Unirii au adus în pragul rupturii chiar şi solida alianţă dintre Anglia şi Franţa, proaspeţii învingători din Războiul Crimeei. Anglia susţinea Turcia, adică separarea în continuare a Principatelor, iar Franţa, unde lobby-ul românesc era mai puternic, Unirea. Conflictul provocat de corespondenţa dintre Vogoride şi Înalta Poartă a putut fi rezolvat doar printr-o întâlnire între Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei şi Regina Victoriei a Marii Britanii. În urma discuţiilor secrete desfășurate pe Insula Wight, din sudul Angliei, în august 1857, cei doi au căzut de acord ca românilor să li se permită o Unire formală, administrativă, dar cu doi domni, două guverne, două parlamente. După această înţelegere, alegerile au fost reluate, iar românii au speculat la maximum termenii acordului. Şi-au ales un singur domn, pe Alexandru Ioan Cuza.

Probabil că Unirea de la 1859 ar fi avut loc mult mai târziu fără gestul curajos al Ecaterinei Conachi Vogoride. Dezvăluind complotul soţului ei, ea a renunţat la perspectiva de a deveni prima-doamnă a ţării şi la imensa sa avere, trecută prin căsătorie, pe numele grecului. „Ea a reprezentat dorinţa de libertatea a românilor. Cocuţa Conachi nu este recunoscută sau puţini cunosc meritele Cocuţei Conachi Vogoride. Ea este de fapt pentru români un fel de Ioana d' Arc, o fiinţă care se sacrifică, a sacrificat tot doar pentru libertatea românilor”, subliniază Eugen Doru Pelin.

După Unirea de la 1859, Ecaterina Conachi l-a părăsit pe Nicolae Vogoride. În 1864, s-a recăsătorit la Torino cu Emmanuele Ruspoli, Principe de Paggia-Suaza, senator, apropiat al Regelui Vittorio Emanuele al II-lea. A murit la Genova în februarie 1870, la numai 41 de ani, bolnavă de malarie. Aşa cum a dorit, rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate în biserica familiei din satul natal.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro