Ştim prea bine că nu toţi oamenii mari fac copii pentru că şi-i doresc de-adevăratelea. Unii fac pentru că aud, din ce în ce mai des, “Dar tu pe când?” sau pentru că părinţii lor aud, din ce în ce mai des, “Dar al tău pe când?” sau pentru că “Am deja o vârstă.” sau pentru că n-are cine să le ducă valoroasa afacere sau valorosul nume mai departe sau eu mai ştiu din ce alte motive de-astea tâmpite şi superficiale. Prea rar mai aud oameni spunând că fac un copil pentru că sunt parte din creaţie şi au şi ei ceva uman, sentimental, integru şi frumos de dus mai departe şi poate de dezvoltat, din generaţie în generaţie. Rar mai aud bărbat şi femeie care să tânjească împreună după fructul pasiunii dintre ei. Rar mai aud familie care să ceară binecuvântare de la viaţă pentru încă un suflet printre ei.

Dacă România s-ar fi menținut la nivelul anului 1968, probabil că Dinastia Ceaușescu sau ce-ar fi ieșit la al miilea Congres ar fi continuat să ne ghideze neabătut printre sloiurile celui de-al 21-lea veac, fără nici un mormăit de nemulțumire. Una că românii încetaseră a emite crîcneli, dar nici motive prea argumentative n-ar fi avut în acel context. Cum a reușit maimuța de Scornicești să distrugă ceva ce nu construise și nici nu trebuia s-o deranjeze prea tare? Pentru o explicație probabilă trebuie să apelăm la subtilitățile teologiei. Există demoni care pătrund în conducătorii lumii și-i îmbie la nenorociri pe care ei nu le pot refuza, pentru că oricîte explicații veți găsi în eșichierul politic al zonei și realitățile economice ale vremii, prin prisma celor terminate la Tîrgoviște și ce-a urmat, nu veți ajunge niciodată la un alt rezultat convingător.

Nu știți mare lucru și din cauză că scriitori neglijenți nu și-au bătut capul ca să învățați ce trebuia să știți. Nu e numai vina voastră. Unul cu privirea ageră privește în depărtare și spune: Intrați în beciuri, vine prăpădul! Nu-l ascultă nimeni. Unii chiar se amuză, găsesc timp să-și aprindă cu ticuri o țigară. Autorul nu are audiență și nici autoritate, pentru că arată exact ca toți ceilalți, adică bicisnic, nesemnificativ, comun și le știe pe toate. N-au nevoie, au servit. Furtuna vine și face prăpăd. O casă nu scapă neatinsă, o familie fără sacrificiu. Nu-și cred ochilor, își amintesc de el, dar nu mai este cu ei. Le-a rămas, în schimb, înregistrarea cuvintelor lui, pe care o venerează la rang de proorocire divină. Care n-a ajutat. Și nici nu va ajuta în acest stil.

După ce în seara zilei de miercuri, 4 august, toate declarațiile oficiale se prezentau la costum, a doua zi, printr-un comunicat cu multe găuri negre, ne-a fost anunțată rezilierea mariajului celui mai bun fotbalist al planetei de marele club CF Barcelona. Dacă reînnoirea contractului lui Messi cu clubul respectiv ar fi căzut cînd el avea 25 de ani, există convingerea că n-ar fi fost lepădat atît de ușor (ce știm noi cît de mult s-au luptat executivii clubului ca să-l mențină?) Președintele Laporta (pe care Messi l-a susținut înfocat în campania electorală a clubului și care afirma că va face totul, vorba unuia împușcat, ca să-l lege pe argentin pentru totdeauna de frîiele organizației!) va rămînea în istorie drept funcționarul care a decapitat una dintre cele mai fabuloase echipe de fotbal din lume pentru că, în inepția sa, n-a fost capabil să asigure condițiile noului contract (cu provizii cunoscute de cel puțin un an).

Şi-am observat şi încă observ, pe zi ce trece, treaba asta şi la mine. M-am născut o tristă şi abia acum parcă am învăţat şi eu să mă bucur de viaţă. Când eram copil, fugeam de propria mea copilărie, ca să ajung om mare. Şi bine că am ajuns. Suficient de mare şi de frământată în gânduri, cât să îmi iau băgăjelele şi jucărelele, să le analizez frumuşel şi să arunc tot ce naiba era prin ele pe-acolo de nu mă lăsa pe mine să trăiesc liberă şi fericită. Am ajuns suficient de mare, cât să fiu, în sfârşit, tânără. Aproape un copil.