În vara anului 1935, o Românie întreagă n-avea ochi decât pentru Maglavit, localitatea din Oltenia în care ciobanul Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu. Foarte repede, societatea s-a împărţit în tabere: unii i-au zis ciobanului analfabet „nebun“, alţii „sfânt“, iar unii au bănuit că-i vorba de o escrocherie. Cert e însă că puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului.

A fost un fel de Fátima a României! Cele trei secrete de la Fátima reprezintă o serie de viziuni și profeții care ar fi avut loc ca urmare a apariției Fecioarei Maria în fața a trei tineri păstori portughezi (nu foarte inteligenți!), Lucia Santos și verișorii ei, Jacinta și Francisco Marto, începând cu data de 13 mai 1917, cărora le-ar fi dezvăluit trei taine majore ale omenirii. Cei trei copii au afirmat că au fost vizitați de către o presupusă Fecioara Maria de șase ori între mai și octombrie 1917. Apariția este acum cunoscută sub numele de Maica Domnului de la Fátima. Potrivit interpretării catolice oficiale, cele trei secrete implică descrierea Iadului, Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial și încercarea de asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea.

Alexandru Ioan Cuza a fost, ca și contemporanii și prietenii săi Kogălniceanu și Alecsandri, un mare afemeiat, asupra acestui lucru existând un consens istoric absolut. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor sale aventuri erotice, de o noapte sau de durată (precum Cocuța Conachi-Vogoride sau Maria Catargiu-Obrenovici), în viața lui Cuza a existat și o importantă constantă feminină, o femeie de neam ales, care a fost teribil de îndrăgostită de chipeșul polcovnic toată viața lui și, ca atare, i-a suportat toate metehnele, inclusiv adoptându-i cei doi copii din flori. În noaptea abdicării, ea dormea într-o cameră cu cei doi băieței, de câțiva anișori, în timp ce Prințul Unirii și al inimii ei se iubea într-o cameră alăturată cu amanta, care tocmai îl trăda și-l preda pachet complotiștilor. Elena Cuza (17 iunie 1825– 2 aprilie 1909) cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția oficială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. S-a născut la Iași, în familia Rosetti, și a murit la Piatra-Neamț, fiind înmormântată în conacul familiei de la Solești, Vaslui.

Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza, dar și nepoata domnitorului în funcţie Mihail Sturdza Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați, Constantin, Theodor și Dumitru, și de sora Zoe. Primește de mică o educație aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. Elena a învățat limba germană și, mai ales, franceza, pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența întreținută cu prietena sa Hermiona Asachi. De la șapte ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza, împreună cu copiii acestuia și ai altor rude apropiate.

Caradja, Karadja, Caragea (cunoscuta și sub numele CaratzasKaratzas) este numele unei familii nobile de origină greco-bizantină (fanariotă), ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcții în cadrul Imperiului Otoman. Familia s-a stabilit la sfârșitul secolului al XVI-lea în Principatele Dunărene, unde au avut doi reprezentanți pe tronul Munteniei.

Primul membru al familiei este atestat istoric în opera Alexiada a Anei Comnena. În 1091, Argyros Karadja (sau Karatzas) este trimis în Dalmația de către Alexios I și numit duce de Durrës și duce de Philippopolis în 1094. În anul 1453, legat de evenimentele care au precedat și au urmat cuceririi Constantinopolului, Eustache Karadja este menționat ca intermediar între Patriarhul Gennadius II Scholarius și Sultanul Mehmed al II-lea Fatih. În 1591, Constantin Caradja a fost numit mare postelnic în Moldova, fiind primul membru al familiei atestat istoric în Principate. Începând cu această generație, arborele genealogic al familiei se poate reconstrui în totalitate. Nepotul lui Constantin, postelnicul Jean Karadja a fost prezent în Muntenia, unde a ctitorit mânăstirea Slobozia. Iar în Moldova a înalțat Biserica Sfântul Sava din Iași în 1625. Cele două ramuri ale familiei coboară de la celălalt nepot a lui Constantin, numit tot Constantin (Kostas) Caradja, fiind și el mare postelnic în Moldova în 1653. Printre descendenții fiului acestuia, Dumitrașco Caradja, se găseste domnul Munteniei Nicolae Caradja (1782-1783). Această ramură s-a stins în linie bărbătească cu moartea în Grecia a principelui Georges Caradja în anul 1918. Ramura existentă în zilele noastre coboară din al doilea fiu al lui Dumitrașco, numit Georges Caradja. Primul născut, marele dragoman Scarlat (Charles) Caradja (1695-1780), a fost numit pe 26 septembrie 1774 Principe onorific al Moldovei și Valachiei de către Sultanul Abdul-Hamid I. Fratele lui Scarlat, Jean Caradja (1700-1793), a fost Patriarh de Constantinopol (1761-1763), cunoscut sub numele de Joannicos al III-lea.

 Ioan Gheorghe Caradja (Caragea) - mare dragoman al Imperiului Otoman și domn al Munteniei (1812-1818) – își leagă o numele de un teribil flagel. La sosirea lui la București, în 1812, românii se confruntau cu celebra epidemie de ciumă, adusă de la Istanbul, molima care a ucis aproape 70.000 de locuitori în anul 1813. Cronicile menţionează faptul că bucureştenii fugeau din oraş, iar cei care au decis să rămână vedeau cum „mureau câte 100 pe zi” şi că „unde intra ciuma, din zece scăpa unu sau doi, altădată nici aceia”.

Cu toate acestea, domnia lui Vodă Caragea s-a caracterizat şi prin faptul că, în timpul său, s-au pus bazele primei şcoli româneşti, sub conducerea lui Gheorghe Lazăr. Astfel, la 12 decembrie 1817, Caragea a reorganizat şcoala, numind-o „universală", având mai multe clase şi profesori de latină, elină, franceză, ştiinţe naturale, istorie, matematică, studii de drept şi literare. Tot acum are loc şi prima ascensiune a unui balon cu aer cald din Ţările Române, eveniment rămas în istorie sub numele de „băşica lui Caragea Vodă”.

Ion Gheorghe Caragea a trăit între anii 1745-1845, fiind cel mai longeviv fanariot şi conducător din istoria noastră; el a fost domnitorul Ţării Româneşti în perioada 1812- 1818, cumpărându-şi tronul muntean cu 8.000 de pungi cu galbeni de la Sultanul otoman, Mahmud al II-lea, al cărui sfetnic de taină a fost şi pe care a dorit să îi recupereze de la români imediat, prin biruri. Caragea provea dintr-o familie grecească, menţionată încă din secolul al XVI-lea, dar care purta la origine un nume turcesc, fiind fiul lui Gheorghe Caragea, mare dragoman al Porţii şi al Sultanei, descendentă din Mavrocordaţi, domnitori fanarioţi în Moldova. În timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat, Caragea a ocupat funcţia de vornic în Moldova, ca apoi, înainte de a deveni domnul muntenilor, să fie dragoman al Porţii. Din căsătoria cu Maria-Elena Scanavi/Scanevi, fiica unui bancher din Constantinopol, au rezultat doi fii şi trei fiice, cea mai importantă rămânând, Domniţa Ralu Caragea, în timp ce fiica cea mare, Ruxandra, a devenit soţia domnitorului Moldovei, Mihail Şuţu (1819- 1821).

Ion Gheorghe Caragea a rămas în istorie datorită faptului că în timpul domniei sale abuzurile, corupţia şi fiscalitatea au atins apogeul, prin impunerea de noi biruri şi vânzarea funcţiilor, venituri care i-au adus domnitorului fanariot la sfârşitul domniei - 18 milioane de piaştri, depuşi în băncile din Austria, Italia, Elveţia şi Rusia. Tot de numele său se leagă şi vestita Legiuire redactată de logofătul Athanasios Hristopoulos şi de clucerul Ştefan Nestor şi tipărită în anul 1818, atât la Viena cât şi la Bucureşti, apariţia sa jucând un rol important în constituirea jurisprudenţei româneşti de tip modern. Dacă în plan intern a cunoscut ostilitatea marii boierimi, în plan extern a menţinut raporturi bune cu Poarta, Franţa şi Imperiul Habsburgic. Deşi pe boierul Bălăceanu l-a exilat, în iulie 1813, în Albania, iar în 1817 i-a obligat să se retragă la moşiile lor pe logofătul Grigore Ghica, pe stolnicul Constantin Bălăceanu şi pe vistiernicul Constantin Filipescu, multiplele plângeri ale acestora cât şi faptul că nu a renunţat la domnie după trei ani, l-a adus pe Vodă Caragea în conflict cu Poarta, deşi în 1815, pe insula Ada-Kaleh primise din partea Sultanului un firman de reînnoire a domniei, iar în semn de preţuire un cal şi o blană de samur, datorită rezolvării favorabile a situaţiei create pe insulă, în luna ianuarie, când răsculaţii din Ada-Kaleh provocau, prin acţiunile lor, suferinţe mari populaţiei din judeţele Dolj şi Mehedinţi. În 1816, a reuşit să anihileze un complot organizat împotriva sa de Michael Gross, împreună cu alţi nouă complici austrieci, după ce în 1813 îl expulzase la Ankara pe capuchehaia sa, Rosetti Bibica. La 29 septembrie 1818, fără a mai aştepta mazilirea din partea Sultanului, care însemna moartea sa şi a familiei, Vodă Caragea a fost nevoit să se refugieze, cu ajutorul arnăuţilor, la Braşov, în Transilvania, ca apoi să ia calea exilului, îndreptându-şi paşii către Austria, Elveţia şi Italia, stabilindu-se la Pisa, în anul 1819.

A participat la mişcarea de eliberare a grecilor, condiţionându-şi sprijinul de recunoaşterea ca Principe al noului stat. Din 1830, îl găsim în palatul său din Atena, un lăcaş fastuos în care a locuit apoi chiar Regele Greciei, Otto I. A fost înmormântat, după un secol de existenţă, în incinta ctitoriei sale din Atena, o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, pe care a înzestrat-o încă din timpul vieţii, cu numeroase danii, totodată, fiind un spirit erudit, a făcut donaţii oraşului Atena şi a tradus în limba greacă opt comedii ale lui Carlo Goldoni.

Dacă birurile lui Caragea Vodă, printre care şi cel al „femeilor rele” (practicante ale celei mai vechi meserii din lume), i-a dus în codru pe haiducii conduşi de Iancu Jianu, domnitorul a fost un susţinător al culturii, astfel că personalităţi ca Daniil Philippide, Dionisie Fotino sau diplomatul William Wilkinson, consul englez la Bucureşti, s-au bucurat de un sprijin real, în timp ce teatrul bucureştean şi literele greceşti s-au aflat sub protecţia domniţei Ralu, fiica sa cea mică.

Mezina lui Caragea, care a fost interpretată de actriţa Aimée Iacobescu în filmul Zestrea Domniţei Ralu, a văzut lumina zilei în anul 1799 şi a sosit în Ţara Românească după ce tatăl său a fost investit, în septembrie 1812, la vârsta de 13 ani. Primind o educaţie aleasă, Domniţa Ralu vorbea limbile franceză, greacă, germană şi turcă, având cunoştinţe despre literatura şi muzica europeană. Iubind nespus arta dramatică, Domniţei i-a aparţinut iniţiativa creării unui teatru aristocrat permanent. Fiind vestită prin luxul cu care se înconjura, aceasta dorea să dea o strălucire aparte curţii tatălui său, prin înfiinţarea unui teatru. În acest sens, Domniţa Ralu, care dorea ridicarea şi promovarea teatrului grecesc, l-a convins pe Caragea să clădească, mai exact, să amenajeze - în iarna anului 1817, un local de teatru, ce a rămas în istorie sub numele de „Teatrul de la Cişmeaua Roşie”.

În ale sale Scrisori către V. Alecsandri, Ion Ghica relata că Ralú poseda gustul frumosului, fiind o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe. Ea a apelat la câțiva tineri greci, rude și amici din Școala grecească de la Schitul Măgureanu, studenți admiratori ai tragediilor lui Euripide și Sofocle, pentru a pune în scenă câteva piese de teatru. În 1816, cu decoruri din pânză croită și cu hârtie poleită, domnița a organizat în apartamentele sale o mică scenă pe care s-au jucat în limba elenă „Oreste”, „Moartea fiilor lui Brutu”s și câteva idile ca „Dafnis și Chloe”.

A întemeiat prima trupă de teatru profesionist (în greacă) din Țările Române, pentru care a construit și un local special, „Cișmeaua Roșie”, pe actuala Calea Victoriei din București, la 1817. A amenajat un teatru în palatul tatălui său și a sprijinit formarea unei clase de actorie la Școala Domnească. Ea l-a trimis pe Costache Aristia la Paris pentru a studia declamația și actoria. Tatăl său a extins în 1817 această clasă de actorie, introducând studiul limbilor latină, greacă, franceză, al științelor naturale, matematicii, fizicii, dreptului și literelor.

Deoarece teatrul a avut succes, a organizat o sală pentru publicul larg în București, care s-a numit Teatrul de la Cișmeaua Roșie, situat în colțul Podului Mogoșoaiei și a străzii Fântânei (azi Calea Victoriei și strada general Berthelot). A fost prima sală de spectacole permanentă din oraș. La 8 septembrie 1818 aici a avut loc prima reprezentație cu piesa „Italiana din Alger” după opera lui Rossini în interpretarea trupei Teatrului din Viena. În ce privește utilizarea teatrului ridicat de domnița Ralú, atunci când nu se prezentau spectacole, Nicolae Filimon scria în romanul său „Ciocoii vechi și noi”, că „Domnița Ralú clădi la Cișmeaua Roșie o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii”.

Deoarece tatăl ei își plătise domnia pentru trei ani și stătuse șase, Domnița Ralú a trebuit să-și urmeze tatăl și să fugă de creditorii otomani. A trăit în Italia, iar în 1829 s-a stabilit la Atena, unde a trăit cu toată familia. A finanțat mișcarea Eteria (o parte din avere fusese trimisă la Moscova încă de când tatăl ei era domn al Țării Românești) și a luptat pentru independența Greciei.

Sprijinul acordat de Domnița Ralú artei dramatice a încetat o dată cu fuga lui Caragea, la 29 septembrie 1818. Teatrul a mai fost foarte activ între anii 1818 și 1820, dar a fost distrus de un incendiu în anul 1825. Activitatea teatrală din București a fost reluată abia în 1833, când Ion Câmpineanu și Ion Heliade-Rădulescu au înființat Societatea Filarmonică, al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale.

Ralú Caragea a fost căsătorit cu Georgios Argyropoulos și a avut doi copii. Domnița a fost personaj principal, în filmul românesc „Zestrea domniței Ralu” (1971), regia Dinu Cocea. În rolul titular a jucat actrița Aimée Iacobescu, după un scenariu scris de Eugen Barbu și Mihai Opriș. Personajul Domnița Ralú Caragea apare și în alte două filme realizate în același an, 1971, „Haiducii lui Șaptecai” și „Săptămâna nebunilor”, fiind interpretat de aceeași actriță blondă, prima Păpușă Barbie a României…

La începutul secolului, fiica domnului Ioan Gheorghe Caragea, frumoasa și inteligenta Domniță Ralu, surprinsese, însă, Curtea domnească din București prin pasiunea inspirată consulului francez Ledoulx. Atunci însă nu a fost nevoie de intervenția unei puteri străine pentru a zădărnici idila, ca, mai apoi, când Eliza, fata domnitorului Gheorghe Bibescu, se va îndrăgosti de consulul britanic Colquhoun (detalii în „Iubitele lui Bălcescu și alte istorii romanțate ale pașoptiștilo”r), fiindcă Vodă Caragea a observat-o primul și a luat măsurile necesare zădărnicirii ei, se pare într-un mod violent care a avut ca rezultat chiar rănirea consulului, surprins într-o atitudine compromițătoare, prin intimitatea ei, alături de Domniță.

Inițial, Ledoulx a consiliat-o pe Ralu în ceea ce privește tendințele modei de la Paris, învățând-o să apară la recepții în sandale elegante dar fără ciorapi și arborând coafuri inspirate de cele ale divinităților sculptate pe frizele Partenonului. Apoi, i-a povestit despre sălile de teatru din Paris și despre spectacolele cu piese de Racine și Corneille în care strălucea marele actor Talma. De aici, se pare, pasiunea Domniței pentru arta scenei și idea de a-l trimite pe Costache Aristia la studii în orașul cosmopolit. Încetul cu încetul, relația lui Ledoulx cu Ralu s-a transformat din schimb de informații cultural în experiment erotic, consulul fiind precedat de compatriotul său Lagarde, care „se ținea” cu frumoasa văduvă bucureșteană Catinca Slătineanu. Boierii începuseră deja să bârfească, iar Vodă Caragea a prins și el de veste, făcând o criză de isterie când l-a surprins pe Ledoulx în iatacul Domniței, dezmierdând-o pătimaș pe aceasta. Atrași de scandal, în iatac au năvălit arnăuții, conduși de banul Arghiropol, care l-a atacat cu hangerul pe bietul seducător, care s-a ales cu o rană superficială și, în urma conflictului diplomatic astfel iscat, cu revocarea din post dictată de către temutul Talleyrand, ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea, care-l înlocuise pe Napoleon.

Ca să repare onoarea pătată a fiicei sale, Caragea i-a dat-o imperativ de nevastă pe Ralu lui Arghiropol, însoțind solicitarea cu o zestre consistentă, ceea ce l-a făcut pe acesta să accepte ideea cu mare bucurie. Chiar dacă Ralu nu l-a iubit niciodată, s-au înțeles relativ bine și au avut doi copii. La Atena, unde s-a stabilit familia în cele din urmă, Domnița și-a omorât timpul cu felurite însărcinări culturale autoasumate, continuându-și și activitatea de traducătoare, inclusiv din limba dulce a iubitului de altădată, Ledoulx…

…Multe alte povești fascinante în volumul „Boieroaice, jupânese și domnițe de poveste”, din colecția Istorii secrete, apărută la Editura Integral.

Dan-Silviu Boerescu

Mitza Bricard – designer de pălării și stilist - a fost șefa departamentului de creație al Casei Dior. În anii ’50, Mitza era tot timpul în preajma lui Christian Dior, fiindu-i și prietenă bună. Despre ea, Dior spunea: „Este una dintre acele persoane rare pentru care eleganța este singura rațiune de a trăi”. Mitza Bricard umplea saloanele pariziene cu bârfe și povești de amor.

Voievodul moldovean Alexandru cel Bun, unul dintre fiii lui Roman I Mușatin, i-a succedat la tron lui Iuga Ologul, pe care l-a îndepărtat cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân. A avut o domnie foarte lungă, de 32 de ani (1400-1432), grație unei abile strategii diplomatice, el preferând mult timp, în mod inspirat, suzeranitatea Poloniei în detrimentul celei a agresivului Regat Ungar.