Aștept să aud din clipă-n clipă: Ați avut dreptate!
Ați avut dreptate! Deși nu poți judeca lumea după un individ.
Nu poți nici după o sută, dar așa sunt toți. Și încă Anton Marinescu este unul dintre cei deschiși la minte, umblat, citit, bine pregătit profesional, nu exagerat de ticălos.
Am înțeles tabloul. O țară de mormoloci căreia nu-i rămîne decît să se lase reconstituită de la cîțiva indivizi care nu mai sunt.
Monciu încă mai este.
Precum leșul Cidului în atele pe cal și sabia-n ghips.

Condoleanțe pentru pierderea tinerei prietene! Cu toată mîhnirea! A fost pe neașteptate! Ne pare extrem de rău! Pentru dumneavoastră, pentru familia ei. Pentru ea, deopotrivă, în primul rînd.

Vă mulțumesc! Nimic nu poate înlocui pierderea unei vieți atît de fragede și, pe deasupra, nimeni n-o poate explica. Mai mult: cînd ești lovit cu alte zaruri ale mizeriei, orice izbitură te clatină pînă la limita neredresării. Sunt obișnuit să zac sub un prag de nesimțire anesteziată o bucată de timp, pînă structurile psihicului vor procesa întreaga nenorocire. Am trecut prin aceeași situație cu prilejul tuturor morților pe care i-am avut de confirmat. Mă aștept să fiu atacat în orice clipă, chiar dacă n-am avut prea multe momente în jurul cărora să ridic puncte de zbătută disperare. Dar mă aștept.

Există momente în care nu am chef de nimic. Nici să stau și să contemplu tavanul. Le detest. Primul refugiu care-mi trece prin cap este gîndul morții. O mare greșeală, dar nu pentru atracția ei. Prin repartiția ei universală, moartea este un fapt banal, dar intrigă prin suma de necunoscut pe care o implică. După miliarde de morți performate de oameni, încă nu știm aproape nimic despre ea. Un paradox vicios: ce rost are să meditezi la moarte cînd oricum va veni și oricît ne-am zbate mintea cunoașterea noastră va rămîne pe loc? Uneori, știința nu joacă nici un rol. Ca punct de reflectare, conceptul trebuie să fie un început, în cel mai bun caz, nu un centru de interes. Ce se află în afara ei este ceea ce contează, ca materia neagră care nu poate fi judecată decît prin efectele pe care le are asupra corpurilor din preajmă.

**

Cum am constatat într-o intervenție dedicată că Biblia nu este literatură, lista celor mai importante cărți de ficțiune va începe cu Iliada lui Homer, opera de la care a fost declanșat balul, cel puțin în saloanele civilizației occidentale. Mii de personaje, sute de fire narative, zeci de scene de război, pictate în versuri de o cadență obsesivă, profundă și seducătoare. Recitată într-o limbă străină, Iliada tot ar fi în stare să inducă înțelesuri și emoții generale, apropiate de amănuntul poetic. Greu de conceput o lume fără Iliada ei (pentru perfecționiști, adăugați și Odiseea).

Hoinăresc cu sufletul abandonat deznădejdii prin orașul-mortuar. Nu sunt legat de nici o clădire sau stradă anume, toate-mi sunt indiferente. O fac pentru liniștea subconștientului, în speranța că sufletul se va umple de energia uscată a florilor puse la presat. Potrivit ipotezelor medievale, Abadon ar fi fost demonul lentorii, al contemplării și lenei. Din pieptul lui răsăreau oglinzi concave în care se reflectau demonii sufletului. Morți cu chipuri bidimensionale, existențe strivite, suferințe cu contur deformat. O zi cîntată de Arghezi: niciodată toamna nu fu mai frumoasă, deși am intrat în iarnă. Țurțuri topindu-se pe streșini încet, copii trăgînd sănii împleticite la deal, iureșul coborîrii însoțită de țipete și zurgălăi. O zi care mă lasă cu nedumerirea că nu se va întoarce niciodată. De unde această certitudine?